Despre bunici plecati departe...

Iubitii mei bunici, azi v-am regasit in poze si memoria m-a ajutat sa vad din nou tabloul perfect al copilariei mele alaturi de voi.
Si am simtit in fiecare privire a voastra o dragoste nemarginita. Mi-au dat lacrimile si am plans ca un copil ascuns intr-un copac desfrunzit.
Am retrait intr-o secunda, intens, toata experienta mea cu voi. Iubire si caldura. Asta simt.
Atat pe profund incat….plang si multumesc lui Dumnezeu ca ati fost pe pamant.
Ca ati fost bunicii mei de suflet, oameni simpli si frumosi care m-au invatat ce inseamna sa respecti, sa fii corect, sa iubesti, sa muncesti si sa te bucuri de tot ceea ce primim, bun sau rau.
Mi-e sufletul plin si ma simt un om bogat…Multumesc!!!

Oglinzi

Sunt atatea lucruri care-mi plac. Atat de multe lucruri si atat de putini oameni.... Se spune ca orice om cu care ne intersectam viata lasa o urma pe firul existentei noastre. O urma asemanatoare cu amprenta de pe paharul din care am baut apa...chiar si persoanele care nu ne plac deloc.

Nu am crezut niciodata in sufletele pereche, pentru ca ar fi tare trist daca acest concept ar fi adevarat. Daca am avea un singur suflet pereche poate ca n-o sa-l gasim niciodata. Daca s-a ascuns in celalalt colt al planetei, acolo unde nu ne este dat sa ajungem? Sau poate e batran sau prea tanar, pentru ca nu a spus nimeni ca sufletul nostru pereche are aceeasi varsta ca si noi.

Poate ca a fost chiar inghitit de ape la o inundatie si e pierdut definitiv, pentru totdeauna.

Tocmai de aceea, mi-e greu sa cred in suflete pereche. Prefer sa cred in suflete oglinzi. In oamenii aceia cu care realizam ca ne asemanam, in care inima noastra se poate oglindi pentru o fractiune de secunda. Atat cat dureaza sa constatam ca ne place aceeasi inghetata, culoare, gen de muzica sau prajitura. Atat cat sa vibram pe aceeasi unda de energie.

Si ma gandesc ca sufletul meu oglinda e ascuns in mai multi oameni. In acele persoane care imi plac de la primele intersectari ale ochilor sau ale cuvintelor. Sau pe care ii descopar pe parcurs si in a caror inima sufletul meu se vede asa cum este. Poate chiar si doar din cauza unei simple pasiuni nelamurite.

Asa ca......sufletul meu pereche nu exista! nu a existat niciodata! 

Cred doar in oglinzile pe care le ridica oamenii, cele in care inima mea isi regaseste zambetul, fie doar si pentru o clipa, dar de fiecare data.

Ipoteze despre fericire

Exista mai multe crezuri despre fericire. Uneori ea este conceputa ca o idee foarte înalta, un ideal îndepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobândi; adevarata fericire nu ar fi posibila în timpul acestei vieti.

Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu întelegea ca era de neatins, ci, mai degraba ca noi nu suntem în masura sa judecam ce ar trebui sa faca oricare om ca sa fie fericit. Reteta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în timp; altele considera ca a fi fericit înseamna a avea prieteni, a fi sanatos, a fi apreciat si stimat; altele sunt fericite stiindu-se iubite de cineva sau numai stiind ca persoana iubita exista acolo undeva si respira acelasi aer. Exista oameni care îsi "fabrica" un paradis numai al lor în care sa se simta fericiti. Dar ce s-ar întâmpla daca acest paradis ar exista undeva pe Pamânt?

La începuturile lumii a existat. Si ce s-a întâmplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru ca omul nu este facut sa locuiasca în paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate decât sa tinda catre absolut, catre perfectiune, purtându-si povara de a sti ca, în aceasta viata, nu va ajunge niciodata acolo.

Sunt multe momente de fericire în viata omului. Am putea asemana fericirea cu niste gingase balonase de sapun; si fiecare balon este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai durabile, altele sunt mai firave si se sparg înca înainte de a-si fi luat zborul. Viata noastra este însa plina de astfel de balonase. Nu trebuie decât sa le pastram cu grija, în cufarul tainic al subconstientului si sa ne gândim ca si dupa o mare durere, vine o mare bucurie. Exista un permanent echilibru între cele doua. Unii spun ca nenorocirile sunt mari si gratuite, numai fericirile sunt scurte si costisitoare.

A fi fericit înseamna dupa unii, a iubi. Si într-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia dupa aceea.

Putem asocia iubirea cu fericirea? Da. Atâta timp cât cel care iubeste nu confunda dragostea cu delirul devastator al posesiei, care, în ultima instanta aduce suferintele cele mai cumplite. Caci, împotriva opiniei comune atâtor oameni, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul de proprietate care este contrarul dragostei. Exista persoane care spun ca fericirea este o floare rara. Si asa este. Dar nu pentru ca ea ar fi unica în lume, ci pentru ca depinde de fiecare din noi cum stie s-o culeaga. Florile cele mai scumpe nu sunt acelea cumparate de la magazin, ci acelea pentru care trebuie sa te apleci ca sa le culegi.

Conceptii despre fericire ne spun ca a obtine ceea ce ne dorim înseamna sa fim fericiti. Si sa presupunem ca cineva reuseste sa obtina ceea ce cu greu a încercat. Si acum este fericit? Se prea poate. Dar se poate si sa nu fie. Si atunci unde e fericirea? Ea a constat în stradania de a obtine.

Conceptiile despre fericire se deosebesc prin rostul pe care îl atribuim celorlalti în dobândirea propriei fericiri.  Cum putem sa gasim fericirea într-o lume în care realizarea propriilor dorinte depinde de ceea ce doresc si fac semenii nostri? De multe ori, dorintele a doi oameni intra în conflict si ca urmare, fiecare încearca sa împiedice realizarea dorintei celuilalt. Nimeni nu renunta fara sa lupte la fericire. Concluzia filozofiei a fost ca nu exista fericire solidara.

Dar nu trebuie ignorat faptul ca ai nevoie de ceilalti pentru a fi fericit. Un organism care este desprins de prezent moare; la fel si un om desprins de societate, de semeni, se poate pierde pe sine, asa cum a patit si Iona, personajul lui Marin Sorescu, care de atâta singuratate, si-a pierdut pâna si ecoul.

Nu putem afirma ceva cu certitudine despre fericire, ci doar ca ea este ceea ce percepe si ce simte fiecare. Ea este una din marile întrebari ale umanitatii si va mai ramâne înca unul din misterele existentei noastre:

"Sunt clipe când îmi pare ca tot ce-a trebuit

Sa aflu despre lume, de mult am deslusit.

Dar stelele ma mustra tacut din patru zari:

"N-ai dezlegat nici una din marile - ntrebari.""

Azi mi-am amintit de timp...

Existenta noastra este reglata datorita timpului,de la nastere pâna la moarte.Credem ca timpul ne apartine dar din pacate nu-l putem cumpara.Se pare ca nasterea e începutul timpului iar moartea sfârsitul,dar este doar o aparenta deoarece aceste doua evenimente sunt doua puncte dintr-o continuitate.

Cu timpul totul se schimba,persoana care suntem în societate,aparenta noastra si chiar eul nostru interior se transforma.Existenta noastra e marcata de schimbari continue chiar daca nu ne place si încercam sa le tinem piept.În acelasi timp,lumea din jurul nostru se schimba.Transformarile ne însotesc toata viata,dar din pacate nu ne convine,ne este frica de ele,deoarece suntem incapabili sa le controlam.Aparitia unei schimbari pe neasteptate ne da sentimentul ca viata poate lua o alta directie.Ca marea majoritate a lucrurilor,schimbarile nu sunt nici negative,nici pozitive,se produc atâta tot.

Schimbarea este a faptul de a parasi o situatie veche si familiara descoperind una noua si necunoscuta.Nici una,nici alta nu ne deconcentreaza,ci trecerea de la una la alta."În viata,când o usa se închide,o alta se deschide...dar culoarul dintre ele este cel mai greu de parcurs."Prin usa care se închide putem întelege sfârsitul unei relatii,o despartire sau un doliu.Apoi intram într-o faza dezagreabila când plângem dupa ceea ce lasam în urma noastra,traind în nesiguranta la ceea ce va urma.Aceasta perioada este greu de trait si în momentul când avem impresia ca nu mai avem nici o forta,ca toate puterile ne-au parasit,se produce un eveniment:un nou început.O usa se deschide.Daca încercam sa rezistam schimbarilor o vom face toata viata.De aceea trebuie gasita o solutie prin faptul de a accepta ceea ce ni se întâmpla,ca este de bine sau ca este de rau.

"Dragostea e speranta si fara speranta lumea nu ar exista."Octavian Paler

Nu despre prejudecati!

Initial am vrut sa scriu despre prejudecati, despre cat de mult ne limiteaza. Avem anumite asteptari de la oameni si ne formam parerea despre ei in functie de hainele pe care le poarta, de culoarea parului, de ochelarii de soare sau de locul din care vin...

E adevarat! Hainele unui om sunt semnatura personalitatii sale. Felul in care isi poarta pantofii poate spune daca este un excentric sau un om "normal".

Ma intreb ce s-ar intampla daca nu am cunoaste nimic despre o persoana. Daca nu am sti de unde vine sau incotro se indreapta. Ce au fost sau sunt parintii lui, cu ce se ocupa el sau ea. Ma intreb daca am fi in stare, atunci, sa ne concentram strict asupra lui a omului care este.

Dar nu, n-o sa scriu despre prejudecati. O sa scriu despre....despre toate lucrurile pe care mi le doresc, pe care nu le-am avut si care sunt atat de marunte....

Oare ce vreau acum?
Vreau ca in secunda asta sa ma indragostesc si sa vina primavara!

Incercare

Imi spunea cineva candva ca voi simti o placere deosebita daca ma arat modesta, naiva, supusa, cu aerul ca inteleg cat mai putin sau nimic din ceea ce mi se spune, dar in acelasi timp sa inteleg totul si sa privesc cu detasare ceea ce se intampla si cu o linistita ironie.
Poate ca nu am experimentat prea des acest sfat, dar de cele cateva ori (putine, intr-adevar) am avut o satisfactie nebuna. Nu aveam o privire de atotstiutoare, dar nici una tampa. Nu ma erijam in detinatoarea adevarurilor absolute, dar nici nu paream omul din epoca de piatra. Nu ca acel om ar fi fost prost, ci pentru ca nu cunostea atatea sensuri ale vietii si-ale cuvantului. Aveam o figura normala, ma comportam aproape ireprosabil, doar ca nu comentam unde se astepta sa comentez si nu faceam referiri acolo unde se credea ca ele ar fi necesare. Surpriza de pe chipul celor care-mi asteptau reactiile (nu acestea, ci ceea ce credeau ei ca voi face sau spune) era nedisimulata. Nu aveau timp sa se gandeasca si la aceasta posibilitate (de-a nu comenta, de-a asculta, de-a fi detasata). Poate ca era un joc de-al meu, dar, la un moment dat, mi s-a parut crud. Plus ca putea denatura.
   Acum incerc sa-mi exprim parerile, sa las sa se observe pe fata mea ce cred despre un subiect sau altul, dar parca nu mai am aceeasi figura, parca nu mai este aceeasi placere. Insa sunt cu constiinta impacata ca nu insel, ca nu mint. Macar prin gesturi sa par normala. Nu ca n-as fi, dar totul este interpretabil si oamenii se pot lansa in aprecieri care mai de care mai abracadabrante.
   O sa inchei cu ceva frumos. N-am spus eu, poate n-a spus-o nici cel de la care am auzit-o. Mi-a placut si v-o impartasesc. Sau mi-o repet mie insami:
   "In infinitul timpului si al spatiului, ne-am intalnit in aceeasi nebuloasa, in acelasi sistem solar, in acelasi secol, pe aceeasi planeta, in generatii apropiate sau asemanatoare, in acelasi continent sau chiar in aceeasi tara, poate si-n acelasi oras, si totusi ne uram, ori cel putin suntem indiferenti unul fata de altul, in loc sa ne aruncam unii in bratele altora, inteligenti si prosti, buni si rai, frumosi si urati, inmarmuriti de spaima naturii infinite si ostile."

Pariu

Un om nu începe să existe decât atunci când începe să parieze pe el însuşi. Abia atunci capătă contur, abia atunci îşi iese din propria umbră, abia atunci este mai mult decât moştenirea genetică şi decât influenţele mediului său. Dincolo de acest schelet al moştenirilor şi influenţelor, tot ceea ce suntem este rezultatul propriilor noastre alegeri.

Vine o vreme când familia în care ai crescut nu mai constituie o explicaţie pentru situaţia ta actuală. Vine o vreme când complexele şi frustrările se opresc la pragul de unde începe propria responsabilitate.

Pe drumul către propriile idealuri, pariez în fiecare moment ceea ce sunt pe ceea ce pot deveni. Mă întreb adeseori dacă am reuşit să scot maximum din cutare situaţie, dacă am omis sau nu oportunităţi care mi s-au oferit, dacă am ştiu să descifrez corect sanşele de care m-am izbit şi, din ce în ce mai accentuat, metafora pariului îmi vine în minte. E o proiecţie, e un risc, este un joc de şanse, o aglomerare de sensuri moştenite sau inventate.
La jocul de whist, sunt oameni care joacă la 0 majoritatea mânilor. Este un pariu sigur şi prudent, însă pe termen lung se dovedeşte o strategie păguboasă. A juca la sigur înseamnă lipsa de curaj de a forţa faptele şi împrejurările, înseamnă lipsa de creativitate de a scoate din puţin puţin mai mult. Când mă uit în jur la oamenii pe care îi admir, observ că aceştia nu au avut mai multe şanse decât restul, însă au reuşit să scoată cel mai mult din cărţile primite.
Observ că marile destine aparţin acelor oameni care au luat cele mai riscante decizii. Să fiu înţeleasa, orice decizie este riscantă pentru că nu deţii niciodată toate informaţiile necesare pentru a face un pas sigur şi raţional. În acel vid de date şi certitudine, apare acel leap of faith ....
Scriu aceste rânduri în mijlocul unor decizii pe care le iau în ciuda faptului că nu deţin cunosc toate variabilele, toate avantajele şi dezavantajele. Doar cu ideea că, într-un fel sau altul, nicio îndrăzneală nu rămâne nerăsplătită.

Intre Cineva si Celalalt

Merg pe drum si privesc in jurul meu. Despartiri. La tot pasul, lumea se desparte. Ea de el. El de ea.

Cineva sta pe loc. Plange. Celalalt pleaca mai departe. Cioburi peste tot. De inimi sparte. Tipete mute. De suflete inecate.

Se spune ca primim fiecare ce meritam. Dar nu. Nu e asa. Primim  fiecare ceea ce permitem.

Inainte ma opream  sa plang alaturi de ei.  Sa zambesc. Sa mangai. Sa ajut.  Acum nu mai pot. Nu mai am cu ce. Zambetele-mi sunt pe numarate si am devenit zgarcita. Bratele-mi  sunt amortite. A curs o vesnicie de la ultima imbratisare. Si-un urias de piatra imi biciuie simturile. Sau poate astea nu-s decat scuze. Ieftine. Poate ca nu-mi mai pasa. Poate am inceput sa raspund la nepasare. A ta. A lui. A tuturor. Si am strans, in mine,  multe raspunsuri.

Cineva plange. Se aude pana aici. Probabil celalalt a plecat. S-a plictisit. Sau, pur si simplu, altcineva i-a zambit mai frumos.  Nu are importanta. S-a intamplat acum, probabil mai devreme. Sigur s-ar fi intamplat mai tarziu. Oamenii nu mai au rabdare sa asculte, sa se cunoasca, sa creasca impreuna, sa daruiasca, sa se priveasca. Oamenii nu mai vor sa se arate. Nu mai vor sa comunice. Nu mai vor sa riste. Ei nu se mai opresc. Sa inteleaga. Sa ierte.  Sunt mult prea grabiti. Iubesc in graba. Cineva plange degeaba!

Inainte m-as fi oprit. Acum privesc de la distanta, zambesc trist si merg mai departe. Fiecare cu drumul sau. Sub un cer cu mii de toane.  Prea multe drumuri paralele. Prea multe departari.

Mi s-a spus odata: „ai grija cand arunci cu bumerangul… se-ntoarce cand te astepti mai putin”.  De atunci il tin pe al meu in teaca. Sa evit surprizele… placute… neplacute… Altii il folosesc. Arunca odata cu el mii de vorbe: vorbe de bine… vorbe de ocara… Arunca iluzii peste tot. Adevaruri. Minciuni.  Arunca iubiri. Am aruncat si eu… demult de tot… Si s-a intors. M-a pocnit cand uitasem de el.

Cineva plange, dar nu mai plange in mine.

In alta galaxie, celalalt plange. Celalalt a plecat. S-a saturat, s-a plictisit, sau poate doar a innebunit. Cineva nu mai vrea nimic. Celalalt o vrea inapoi. Radacinile sunt mult prea puternice. Inelele nu se rup usor. Probabil cieneva nu va reusi, dar macar incearca.

Celalalt plange, dar nu mai plange in mine.

Prea multe despartiri. Dar eu  merg inainte. Am numai ziduri in urma mea. In fata, se asterne o zare. Dupa colt, stiu ca se intersecteaza drumuri. Se strang maini, se schimba zambete, se daruiesc imbratisari si se fac popasuri… pentru iubire.

Ganduri

Nici nu ne putem imagina ce ascundem în noi şi ce ascunde lumea, trăim periferic şi mulţumiţi, până când se întâmplă ceva care ne face să ne trezim într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea noastră ne frământă ca într-o vâltoare. Toate barierele şi limitele obişnuite. Faţă de comportamentul normal anchilozat în forme şi cadre, atitudinea noatră devine incalificabilă, nimic nu mai seamnă cu ceea ce a fost, noi nu mai semănăm cu cei care eram.

O fi bine, o fi rău?...Primele întrebări pe care o fiintă raţională şi perfectibilă şi pe pune…

Personal…nu mai am habar despre ce e bine şi ce e rău, ce e permis şi ce nu este permis, nu pot condamna şi nu pot lăuda. Şi nimeni nu ar trebui să condamne fiincă nimeni nu deţine miraculoasă măsură cu care se câtăresc faptele bune şi rele. Puţine criterii mai sunt vabalabile în ziua de azi şi apoape nici un principiu nu-l mai găseşti ca fiind consistent. Mă miră cum unii se mai preocupă de studiul moralei şi scriu kilometri de pagini dedicate eticii şi normelor de comportament. Dacă aş fi siceră ar trebui să mărturisesc că acum puţin îmi pasă de imperativul categoric al lui Kant că oricum este imposibil de realizat, mă apropii mai mult de Mill, care susţine că acţiunile sunt corecte în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi incorecte în măsura în care tind să promoveze reversul ei, şi îl las pe Kant în păcatele lui să-şi fluture imperativul categoric până o să-i amorţească încheieturile. Dar de fapt mă leapăd de toţi vorba lui Cioran” 

Singurul merit al filosofilor este că s-au ruşinat uneori că sunt oameni. 

Adevărul este că până azi nimeni nu a putut spune în mod categoric ce e bine şi ce e rău, ce e mai trist este că totuşi nu ne putem dispersa de întrebuinţarea acestor expresii. Sincer, morala pentru mine a devenit atât de complexă şi contradictorie, valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieţii. Căci în faţa faptului imediat toate principiile sunt atât de nule , încât te întrebi de ce nu ar fi mai accetabilă o viaţă fără criterii, o lume de fantezie şi de vis, unde nu s-ar vorbi de bine şi de rău.

Cred în toate câte le-am zis mai sus şi mi le asum, moraliştii şi fanaticii pot să-mi biciuiască spatele până l-or face ţăndări atâta timp cât aduc argumente viabile.

Ce spun? Că în lume triumfă doar pentru moment, fericirea, satisfacţiile minore coantificabile fiind doar faptele bune şi realizările morele. Deci suferiţi , abţineţi-vă de la orice lucru care v-ar putea aduce fericirea, suferiţi îngradiri felurite că aşa o să fiţi mulţumiţi de voi îşivă şi veţi fi răsplătiţi, dacă nu în lumea asta, într-o alta.

Conform lor după toate mizeriile lumii la sfârşit apare  triumful final al binelui şi biruinţa definitivă a virtuţii. Aşteptaţi-o…!

Nu mai căutaţi să vă justificaţi fericirea…ea este o stare atât de pură şi de generoasă. M-am întrebat care este cea mai bună parte din mine, cea care dă sau cea care justifică, acum îmi pot răspunde că cea mai bună parte din mine este cea acea care începe să trăiasca, care are curajul fiecărei clipe, care pune în fiecare moment atâta pasiune şi atâta ardoare, încât fiecare clipă să devină o eternitate.

Invataturi proprii

- Am invatat ca nu poti face pe nimeni sa te iubeasca.Tot ce poti sa faci este sa devi cineva care sa poata fi iubit, restul depinde de ei.
- Am invatat ca oricat de mult mi-ar pasa, unii oameni vor fi pur si simplu indiferenti.
- Am invatat ca dureaza ani sa construiesti increderea si doar secunde ca sa o distrugi.
- Am invatat ca daca la nasterea mea, toti radeau iar eu plangeam, trebuie sa-mi traiesc viata in asa fel, incat la moartea mea toti sa planga, iar eu sa rad.
- Am invatat ca imi ia multa vreme pentru a ajunge persoana care vreau sa fiu.
- Am invatat ca pot merge inca multa vreme dupa ca nu mai pot.
- Am invatat ca suntem responsabili pentru ceea ce facem, indiferent de ceea ce simtim.
- Am invatat ca ori iti controlezi atitudinea, ori ea te controleaza pe tine.
- Am invatat ca banii sunt un mod idiot de a tine evidenta.
- Am invatat ca oamenii de la care te astepti sa te loveasca cand esti jos, vor fi aceia care te ajuta sa te ridici.
- Am invatat ca daca cineva nu te iubeste asa cum ai vrea tu, nu inseamna ca nu te iubeste cu tot ceea ce are.
- Am invatat ca maturitatea are de-a face cu felul experientelor avute si cu ce ai invatat din ele, si mai putin cu numarul zilelor de nastere sarbatorite.
- Am invatat ca nu trebuie sa-i spui niciodata unui copil ca visurile sale sunt nepotrivite sau irealizabile, iar cea mai mare tragedie ar fi daca te va crede.
- Am invatat ca familiile nu sunt numai biologice.
- Am invatat ca nu are importanta cat de bun este un prieten, odata si-o data tot te va rani si atunci trebuie sa-l ierti pentru asta.
- Am invatat ca nu este destul intotdeauna sa fi iertat de altii, cateodata mai trebuie sa te ierti tu insuti.
- Am invatat ca indiferent cat de rau esti ranit, lumea nu se va opri din mers pentru durerea ta.
- Am invatat ca doar pentru ca doi oameni se cearta nu inseamna ca nu se iubesc, iar daca nu se cearta, nu inseamna ca se iubesc.
- Am invatat ca doi oameni se pot uita la acelasi obiect in acelasi moment, dar totusi fiecare sa vada ceva diferit.
- Am invatat ca desi crezi ca nu mai ai nimic de oferit, cand un prieten iti cere ajutorul disperat, intotdeauna vei gasi puterea si calea sa-l ajuti.
- Am invatat ca este greu de tras linie intre a fi amabil si a nu ranii sentimentele oamenilor si a sta vertical pentru ceea ce crezi.

Felii..de viata

Daca viata ar fi un tort as continua sa mananc in ciuda (mai ales in ciuda) senzatiei de satietate provocata de prea mult bun sau prea mult rau. Voi manca pana la sfarsit si imi va placea ingrozitor de mult crema aceea care imi taie rasuflarea de atata dulce. La fel cum voi gusta cu ochii inchisi si zambetul pe buze blatul insiropat dulce-(dar mai mult) acrisor. As vrea sa stiu la sfarsitul ultimei inghitituri, indiferent de starea in care ma voi afla, ca toate senzatiile care navalesc prin mine se bucura de un singur vinovat: eu.
Imi place sa o tai usor, in felii subtiri, dar se intampla de multe ori sa alunece cutitul spre o felie mare, neprogramata. Ei si ce? In cele din urma, face doar cat mai multe felii mici.

Se spune ca un sfert din viata il petrecem punand intrebari. Zilele acestea am gustat putin din celelalte trei sferturi savuroase. Si as putea sa spun ca nu, nu stiu inca ce vor femeile, nici macar eu, dar va pot spune cert ceea ce nu vrem. Sa fim lasate fara raspunsuri la intrebari...

Viata in comun este o felie afurisit de groasa si e ca o bucata din tortul de nunta. Stomacul iti bate in retragere inca de la primele doua feluri, dar cum ai putea sa pleci fara sa gusti macar...fie tortul asa cum e. Batranii chiar sunt ca niste copii, sigur ca inteleg, dar se joaca cu "a vrea".

Si daca maine as alege sa schimb tortul de ciocolata pe unul de fructe, ce ar trebui sa fac? Gust, incerc, intreb sau iau din plin o felie cat o dimineata de primavara? Eh, daca se poate, as dori cu capsuni...

Imi place ca indiferent de tortul pe care alegi (sau nu) sa il mananci, el se mananca mereu cu lingurita. Poti folosi oricand o lingura sau furculita, dar e minunat ca societatea ne-a invatat sa il savuram din inghitituri mici.

Copilarie

Buna dimineata, copilarie…
Imi aduc aminte de tine… De genunchii tai zdreliti, de zambetele care inundau efervescent lumea din jur, de curiozitatea ta care, recurent, te purta catre cele mai nebanuite cotloane ale casei bunicilor.

Buna dimineata, copilarie…
Nu te-am uitat. Cum n-am uitat nici gustul cireselor furate din curtile vecinilor, nici mirosul florilor de camp din coronitele pe care le impleteai cu meticulozitate, cat era ziua de lunga.

Buna dimineata, copilarie…
Spune-mi, iti mai aduci aminte mine? Sunt tot eu, cea pe care-o stii. Nu te uita la ridurile care mi-au acoperit chipul. Viata, oamenii, iubirea au lasat amprente pe drumul meu. Ignora-mi umerii obositi, gandurile triste, nelinistile din suflet, visele tacute, aripile frante…. Sunt tot eu. Cea care alerga exuberant pe campuri, cel care mesterea continuu vapoare de hartie . Sunt eu, priveste-ma mai bine! De ce imi taci?
Chiar nu iti mai aduci aminte de mine?

Vis insomniac

Azi iar: vreau să ies din casă desculță și să simt iarba. Delicată, rece. Azi iar vreau să plantez copaci, flori, să am grijă de cele ce le am deja. Azi iar vreau să redecorez. Să schimb locul sau măsuța, să ud florile, să le șterg frunzele de greutatea zilei de ieri…Azi iar vreau să fug să-mi găsesc un hamac, să-i ofer loc de cinste. Azi iar vreau să-mi iau o pătură și un hanorac pe mine, să stau în miez de noapte să număr stele. Azi iar vreau să mă trezesc dimineața în cântările cocoșului pe care-l mângâi, pe care l-am învățat să cânte de-odată cu mine. Azi iar îmi dau seama că sunt egoistă. Azi iar vreau să am doi armăsari, unul alb iar altul negru, care să mă ducă la plimbări lungi și domoale în pădure. Azi iar vreau toamnă. Cu frunze ce foșnesc sub al meu picior, de-un arămiu simplu. Azi iar vreau să-mi fac bradul, așa cum cred eu că e mai frumos…și tot azi, vreau să-mi scot nasul afară în crăpătură de geam, să-mi trezească toate simțurile. Tot azi vreau să ascult muzica aia ce-mi place, ce mă face ori să plâng ori să sar pe pat, acompaniată de o cană de vin fiert, uitându-mă direct în ochii mei din oglindă, în timp ce încerc haine vechi, în timp ce mă cred prima femeie independentă, sau o casnică, sau o bunică, sau o actrită, sau un avocat. Și-apoi să revin la mine, cu zâmbetul pe buze și sclipire în ochi. Azi, vreau să merg în câmp să privesc nori, să-mi imaginez ce sunt, ori o floare, ori un delfin, ori un chip. Și să culeg flori. Să prind cosași, să fac poze, să mă mângâie vântul. Să aud un susur de apa și să-mi imaginez povești. Să salut necunoscuții, doar ducând mâna la pălăria din paie și înclinând capul respectuos. Să mă trezesc cu noaptea-n cap, să-i urez soarelui bun venit la mine! Să râd de una singură. Să-mi mulg vaca și sa le dau pisicilor lapte proaspăt. Azi vreau s-ating cerul cu varful picioarelor, din scrânciob. Să lovesc vântul iar el ca răsplată, sa ma zburleasca. 

Azi vreau sa adorm zâmbind, fără suspine.

Timp

Oamenii se află într-o permanentă schimbare. Zi de zi, din clipa în care prind viaţă, până în clipa morţii - cea a trupului, dar şi a morţii spirituale . Se schimbă fizic, phisic, mental, sentimental. Oamenii conştientizează aceste schimbări şi adesea, le tratează ca atare. Nimeni nu se întreabă "De ce?" Care sunt de fapt, factorii, care ne determină să renunţăm, să facem completări, să modificăm radical fiecare "EU"?
Ce simplu, ar fi să trăim o viaţă de om, fără nicio schimbare. Fiecare zi să fie la fel, asemeni unui tipar nescris. Fără să existe monotonie, fără să existe regrete. Să nu suferim datorită rănilor. Să nu existe dureri. În fiecare zi să ai aceleaşi gânduri. Da, poate că ar fi o viaţă mecanică, tipizată.
Desigur că ne lăsăm influenţaţi de oameni. De evenimente. De sentimente. Însă, inainte de toate, adevăratul şi singurul vinovat din vina căruia se întâmplă toate, este TIMPUL. Doar el este cel care face lucrurile să se învărtă, el face vieţile să treacă, el face să apară regretele. Doar pentru că TIMPUL nu cunoaşte decât propria-şi direcţie. Ce ar însemna să nu fim grăbiţi, spre o nouă zi? Atât de grăbiţi, încât să uitam, adesea, că nu suntem singuri în lume? Ce ar însemna să nu existe planuri de viitor? Planuri care să decidă în locul nostru ce va fi? Ce ar însemna să nu existe muncă? Acel job care ne solicită într-atât cât să ne facă să nu observăm ce doreşte partenerul de pat. Cum ar arăta lumea, dacă nu am mai depinde de timp?
Probabil ar fi o lume mecanică. O lume unică însă. Probabil am fi mai fericiţi. Şi mai de capul nostru. Probabil am fi haotici, însă, am fi oameni LIBERI, nu simpli sclavi...

Egocentrism V - Relatiile cu mine

Trei lucruri iubesc mai mult decât orice pe lumea asta: apa, dragostea şi noaptea. Am nevoie în fiecare zi de ele ca să mă cunosc mai mult, să înţeleg ce fel de puteri se zbat în mine când mă întâlnesc cu una din ele. Şi când spun putere, sensul cuvântului poate decădea mult, de la cele mai satisfăcătoare forţe, până la cele mai umilitoare slăbiciuni. 

Azi nu mă cunosc deloc. Am uitat să mai dau importanţă tuturor sentimentelor din mine şi în ciuda aparenţelor, acum ştiu sigur că cele mai ieftine simţuri ies din mine printr-o strategie mai proastă ca situaţia în sine. Dar îmi place să uit de mine uneori. E ca şi cum mi-am dat seama de altă eroare şi pornesc de la zero, cu alte reguli şi mult mai pregătită ca înainte, dar cu acelaşi început depresiv.
Aveam capul atât de greu şi mintea îmi era atât de obosită, încât toţi pereţii păreau că formează spirale şi se apropie din ce în ce mai mult de mine. Din apa fierbinte în care stăteam ieşeau aburi şi prin fiecare abur aveam impresia că se mai duce un strop din puterea mea. Mă durea capul şi chiar dacă nu aveam ochii deschişi mă învârteam, ameţind tot mai tare, pe undeva, într-un univers interior.

Am fost rea de multe ori şi de multe ori am fost şi egoistă. Am ignorat multe sentimente care mi se puneau înainte pe tavă, dar nu regret. Ştiu să-mi apreciez sufletul şi ştiu că niciodată n-aş putea să stau lângă cineva pe care nu-l iubesc. Se spune că iubirea se transformă mai devreme sau mai târziu în ură, dar nu mi s-a întâmplat niciodată şi nici nu cred că s-ar putea. Ori iubeşti, ori urăşti, ori te doare în cot.
Singurătatea e un refugiu la care n-am renunţat niciodată, iar dialogul cu mine un lucru vital. Pot ţine în mine oricât, dar tot va veni o zi când mă voi scufunda în apă, sub clar de lună şi voi începe să povestesc ce se întâmplă cu mine. Aşa îmi revin. Singurul lucru pe care niciodată nu aş suporta să-l pierd: încrederea că eu voi fi mereu acolo pentru mine, să mă ascult.

Culori

In momentul asta nu stiu exact despre ce sa scriu. Ma gandesc ca am sa-mi dau seama pe parcurs. Uneori am atat de multe idei, dar nu le pot asterne pe.. sticla, degetele nu-si gasesc locul pe taste, privirea imi aluneca in gol, randurile incep sa fuga. Alteori, sunt atat de amestecate firele ideilor incat nu reusesc sa le descurc sub nici o forma. Nu-mi dau seama unde incepe un gand, unde se termina altul.. sunt atat de diferite si totusi atat de asemanatoare toate. Caut o convergenta care nu pare sa se arate. Decat sa ma complac in situatia asta de amorteala, mai bine scriu despre nimic. Despre inspiratie. Sau poate despre lipsa ei. Poate o muza va raspunde chemarii mele. Incepusem candva sa scriu despre culori. Am abandonat ideea, nu stiu de ce.

Culorile sunt peste tot, desi le ignoram adesea. Ne influenteaza atat de tare.. Uneori le asociem si un miros, inconstient si involuntar. Cand vad verde crud, ma gandesc la mirosul ierbii proaspat cosite, apoi mintea mea fuge repede-repede la toamna, la capitele de fan si la galben-maroniul lor. Ce culoare au prunele? Violet, mov, indigo.. nuante diverse. Movul e culoarea artistilor sau nu stiu eu bine? Stimuleaza imaginatia copiilor? Vad ca  deviez. Imi place albastrul, pentru ca nu-l asociez cu tristetea. Imi place albastrul cerului senin - sentimentul de libertate, nesfarsire, eternitate. Imi place prospetimea verdelui, energia portocaliului, forta violetului si puritatea albului. Imi place soarele, dar nu galbenul - il asociez intr-un mod ciudat si nedrept cu boala. Imi place pamantul, dar nu maroul. Griul imi displace cel mai tare.. e culoarea cerului din timpul ploii, culoarea cenusii dupa stingerea focului, amestec intre alb si negru, calea de mijloc, pentru oamenii nehotarati. Negru? Am impresia ca e o culoare puternica, demna.

Oamenii si culorile? Da, tot ce se poate. Pentru ca unele sentimente sunt asociate cu culorile, iar oamenii ne trezesc sentimente... Nu pot sa spun ca fiecare persoana are o culoare a lui, dar unii se remarca prin ceva. Nu ma refer la culorile care ne stau bine si cu care ne imbracam adesea. Calitatile si defectele noastre ne definesc...dar asta este un alt subiect despre care voi scrie la momentul potrivit.

 

Despre oameni, viata, dragoste se poate scrie la nesfarsit. Fiecare are cate o alta viziune, fiecare vede lucrurile cumva - altcumva. Si toate variantele sunt bune, nu poti sa gresesti..

 

Am sa revin. Nu asupra culorilor. Am sa revin la oameni, viata.. sau poate nu. Dupa cum am inspiratie. Dar am sa incerc sa scriu mai des, cu siguranta.

Inteligenta?

Pentru unii barbati inteligenta unei femei e de-a dreptul afrodiziaca, iar daca mai este si frumusica, punct ochit, punct lovit!
Barbatii trec cu vedea multe... când femeia este frumoasa, numai inteligenta este de neiertat, chiar daca în prima instanta cica asta i-a fascinat si i-a atras.
În final, animalul rational, o sa constate ca femeia este prea desteapta pentru gustul lui si se vor întoarce bineînteles la splendidele si inofensivele intelectual cu care erau ei obisnuiti,
Da... cred ca este de-a dreptul grozav pentru unii barbati nerenovati la capitolul mansarda sa aiba o femeie intelectuala care sa iasa în evidenta din colectia de tartacute; mai ales una care se descurca singura, n-are nevoie sa fie dusa cu masina, nici sa i se care plasele. Dar...ajung la concluzia (atât de jenanta cât se poate la un bun-simt atrofiat peste masura) ca e cam... complicat.
Dar ei sunt... sunt atât de devotati pe cât le permite mansarda subreda.
Ma întreb mereu, cu o curiozitate neprefacuta, ce or discuta. Din ciclul azi n-am facut nimic sau azi am schimbat roata la masina, vecinul de sus ma enerveaza etc.
Majoritatea barbatilor inteligenti – hai sa mai vorbesc si despre cei eligibili - aleg sa se însoare într-un final apoteotic, în genere, cu femei simple - fara o înzestrare intelectuala deosebita alaturi de care vor duce o comoda existenta rutiniera, dar nu-i bai... au ei grija sa si-o condimenteze cu mici sexcapade nevinovate, asa cum îi sade bine unui barbat.
Vor prefera întotdeauna o nevestica docila, cumintica, potolita, cu preocupari terestre, si nu o partenera care sa-i provoace (si) intelectual.
Prima îi confera un reconfortant sentiment de stabilitate, ea fiind oricând la îndemâna.
În schimb cea de-a doua îi aduce o oarecare doza de neliniste - deci, emotii, si Zeul stie ca barbatii si emotiile nu fac casa buna fiindca atunci când ai orizonturi ceva mai largi, ai si ceva mai multe alternative, si când ai alternative, el s-ar putea sa nu (mai) fie printre ele la un moment dat.
Si ce barbat si-ar asuma acest risc? În general, verbul “a-si asuma” e unul foarte nepopular printre barbati, fie ca e vorba de asumarea de responsabilitati (alt cuvânt greu), riscuri, etc...

II

Croatia m-a facut sa zambesc. E soarele de la capatul tunelului. 

Croatia miroase a mare curata si albastra. Uneori verde, dar cel mai adesea albastra. 

Miroase a spuma de valuri care se sparg de pietre. 

Miroase a terase acoperite de ciorchini uriasi de struguri sau smochine. 

Croatia miroase a pini si a flori ce uneori par a iesi din piatra.

Croatia miroase a colb. Dar e un miros frumos, auzi colo minune, nu-i praful ce te sufoca pe tine in oras.

Din praf cresc smochini batrani, care fac – auzi alta minune – smochine. Si nu-s alea din pungi, pe care le stiam, sint fara plastic pe ele. Le iei binisor din copacel, musti, au alt gust, da-s bune. 

Croatia miroase a lime mici si puternic parfumate. 

Miroase a sare de mare uscata pe pielea bronzata la malul marii.

Si mai miroase a liniste. Linistea e peste tot.  Linsitea perfecta tulburata doar de zgomotul valurilor sparte de pietrele mici si multicolore.

Post vacanta I

A fost o dată un tărâm şi dacă nu l-aş mai dori nu aş mai povesti. In acest loc, de magică frumuseţe, un triunghi al munţilor cu dealul şi cu valea, cel mai frumos loc din lume după gustul inimii mele, timpul trece cu mai multă repeziciune sau cu încetineală de dragoste. Acolo, noaptea, la amiaza nopţii se poate auzi cum se roteşte pământul pe axa polilor cu un murmur aparte asemenea unui copil alăpat. Alăptat cu dragoste.
Pe acest tărâm somnul îti închide ochii atingându-ti cu degetul sprâncenele.
Dimineaţa e cea care îti deschide ochii cu răsărituri ridicate şi întinse pe bolta albastră.
Nu voi înceta niciodată să iubesc albastrul chiar el nu face decât să-mi amintească cât de departe sunt de liniştea lui.

Noapte bună şi vise albastre!

Indivizi

Se presupune că fiecare individ dispune de bunătatea prielnică şi suverană…dar întrebarea este câţi le-ar dărui viaţă celor ce se apropie de ei, înălţâdu-şi spiritul şi inima, cu tot ce aspiră ea?

Idiferent de răspuns important este să avem consideraţie faţă de ceilalţi ţinând cont de nişte norme instituite de bunul simţ: 

Orice conduită care lasă celuilalt să creadă altceva decât ceea ce gândim este minciună.

Orice act a cărui mobil este disimulat este minciună.

 Tăcerea chiar, în undele împrejurări poate lăsa loc echivocurilor.

Din păcate cu ajutorul libertăţii de expresie putem spune, vasăzică azi, că valorile nu mai valorează nimic.

Unii consideră că nu trebuie să zâmbim, că doar mania trebuie luată în serios. Se poartă tonul răspicat şi din topor. Trebuie să loveşti, trebuie să baţi. Uzurpă fericirea altuia, altfel eşti nebun. Întoarce deci loviturile care ţi se dau. Duritatea inseamnă forţă. Ei iubesc duritatea, şi de ce cauţi ceva mai sus decât ea, nu ştiu ce fericire sau ideal?

Iată starea în care se pot afla unii oameni. Peste tot aceeasi ironie. Cei mai apropiaţi nouă sunt cei mai duri. Nici un cuvânt de încredere, nici un fel de simpatie. Se pare că cel ce porneşte singur şi se dăruie cercetării şi metodei sale găseşte sprijin doar în numele inferiorităţii intenţiilor sale.

Nu pot fi la fel ca tine, se gândeşte semenul nostru, care vede pe fruntea noastră urma unor nobile gânduri. Atunci tace.

Ipocriziile pioase când e vorba de astfel de caractere, îmi amintesc de maimutele care aruncă miezul bananei şi agită cojile. Între peşteră şi un apartament, s-a petrecut numai o rafinare a ipocriziei.

Nestiinta

Cei mai norocosi dintre noi au crescut cu basme. Captivante. Infricosatoare. In care fiecare dintre noi se vedea in pielea personajului pozitiv. 

 

Se povesteau incontinuu, in fiecare seara si le stiam pe de rost. Ceea ce nu stiam, si am aflat poate prea tarziu, cu pretul prabusirii unei parti din mine, era ca fantasticul nu e o interpretare a lumii in care suntem inca. Nici macar a celei in care unii din noi vor fi in curand.

Fantasticul nu este inca rutina, pentru nici unul dintre muritori.

L-am avut, sub forma nuantata a miracolului. Dar am gustat marul. Iar acum nu ne-a mai ramas decat sa povestim Paradisul, sa-l chemam, sa-l speram. Cu totii am fost acolo, doar pentru o secunda ce-i drept, inainte de a ne naste. Indeajuns cat sa il stim. Poate prea bine. Ca adulti le povestim copiilor ceea ce ei stiu deja. Apoi ei ne povestesc inapoi. Ne hranim reciproc. Ca sa nu uitam de ce am ajuns aici. Si sa nu pierdem niciodata din vedere punctul in care ne dorim sa ajungem.

Nu dupa ce vom fi doar spirit, ci dupa ce oasele uscate ale omenirii vor forma din nou schelete, si dupa ce pe schelete va creste carnea, si peste carne se va intinde pielea, si sufletele vor avea din nou trupuri, poate doar atunci, dupa multe singuratati, multe lacrimi si multe sfasieri, dupa multe umilinte si multe ispasiri, sa putem sta drepti si nerusinati. Si sa reprimim ce am nesocotit..nestiinta.

Fascinatie

Fascinatia este unghiul mort al limbajului.

Isi contureza buzele si ochii, isi dezmieda trupul cu cele mai alese miresme, se impresoara cu cele mai pretentioase dintre matasuri….e doar femeie.

Incepe sa inegreasca o pagina insiruind cuvinte….e femeie si o face cu stil.

Stilul ii atinge buzele. Isi sprijina usor penita cu varful de mijlocul buzei. Dupa ce si-a sprijinit de penita de mijlocul buzei, s-a oprit sa se gandeasca inainte de a incepe sa scrie ca:

Omul…fie ca isi inchide ochii si viseaza in noapte, fie ca ii deschide si observa lucrurile reale in lumina pe care o revarsa soarele, fie ca privirea lui se abate si rataceste, fie ca isi plimba ochii pe carte pe care o tine in mana, ori asezat pe intuneric, urmareste umbre pe pereti, fie ca se lasa absorbit de contemplarea unei picturi, omul este o privire dornica care scruteaza o imagine dincolo de ce vede…

Si vede femeia cum incearca sa iasa din multime, cum se incordeaza sa rupa randurile, sa sfasie chingile, sa incalce obiceiurile, sa fie altceva, mai mult, mai altfel decat celelalte.

Nevoie

Iubire?      Singurătate?             Înţelepciune?
Cine mai are nevoie de astfel de noţiuni când inima are propriul ei limbaj?

Iubirea, singurătatea şi înţelepciunea se amenstecă într-o stare de spirit pentru care nu există cuvinte, iar cele care sunt rostite nu reprezintă nici a mia parte din ceea ce se doreşte a fi exprimat. 

La fel este şi cazul lacrimilor: adevăratele lacrimi nu pot fi plânse iar cele care se plâng, se plâng degeaba.

Se spune că nu ai nevoie de mai mult atâta timp cât te ai pe tine însuţi. Această teorie la nivel empiric se dovedeşte a fi goala de conţinut. Avem nevoie de mai mult. Avem nevoie să ne mărturisim cuiva. Avem nevoie de cineva care să ne iubească şi mai ales de cineva pe care să iubim. Avem nevoie de cineva căruia să i dam totul fără nici un dram de avariţie. Avem nevoie de cineva cu care să purtăm un dialog nesfârşit în care fiecare cuvânt să-şi găsescă rostul lui şi fiecare tăcere să fie ferită de orice suspiciune.

Iubirea este ultima încercare, toate celelalte pe care le înfăptuim nu sunt decât o pregătire.
Să ne spunem seara: am semănat, am pus apă la rădăcini, am îngrijit pămantul, l-am iubit, am sperat, am închinat plecăciuni cerululi pentru a ne ocroti viitoarea recolta, am recoltat.

Dacă ne găsim mai săraci ca şi înainte înseamnă ca ori am cules prea repede şi fructul verde ni s-a uscat între degete sau poate pământul ori sămânţa nu a fost capabila a rodi. Iar daca ne gasim mai bogaţi nu ne rămane decât a ne ferici că toată truda noastră nu a fost sortită zădărniciei.

Despre barbati

Nu sunt un exeget în ceea ce priveşte tipologiile de relaţii şi bărbaţi, aş putea bate câmpii şi munţii despre muşte miere şi bondari dar contribuţia mea la tema este ridicol de subţire.
Dat fiind că viaţa mea e un spectacol avangardist, alienat de cele mai frumoase utopii, bărbaţii la care eu mă gândesc, se pot împărţi în două clase: bărbaţi care ar trebui să îmi placă, dar nu îmi plac, şi bărbaţi care nu au niciun motiv să îmi placă, dar îmi plac.
Bărbaţii din viaţa mea au fost aleşi pe principiul lui “îmi pace, îl simt, îl vreau”, nu pe ideea de “îmi trebuie”. Fără raţiuni, fără calcule lucide, fără a consulta prealabil extrase de cont, arbori genealogici. Dacă mi-a căşunat, am vrut, am luptat să-l am.
De-a lungul şi de-a curmezişul ultimilor ani am avut parte, de întâlniri cu bărbaţi a căror existenţă nu mi-a atins decât mintea. Cu alţii, m-am întâlnit la o suetă, seara la portiţa şi stând aşa braţ la braţ, furând o sărutare, am vrut a desluşi mersul lumii ăsteia, ajungând la ireconciliabile îndepărtări, din motiv de scări valorice prea mici ori prea înguste.
Nu sunt de acord cu celelalte femei care dacă n-au noroc în dragoste, sustin ca e doar din vina unor mutaţii genetice, care au transformat bărbaţii în vite – ce-i drept, încălţate.
Pentru a găsi un bărbat care merită, trebuie să parcurgi drumul bolovănos şi greu, al relaţiilor incerte, care necesită strădanii, care îţi mănâncă zilele şi majoritatea nopţilor, dar care te obligă să fii vie şi îţi garantează o antiteză totală cu un sistem automatizat care acţionează pe baza unui program stabilit.
Eu prefer să o iau dar de-a lungul drumului asta - desi simt cum mi se zdrelesc genunchii şi sufletul - decât să păşesc pe drumul uşor al relaţiilor călduţe, plictisitoare, total lipsite de focuri de artificii, de pasiune răvăşitoare, de strădanii frenetice.
Într-adevăr în jungla asta mai rişti să dai şi peste de porci, măgari şi oarece bovine, e doar un ghinion statistic, nicidecum o eroare de selecţie.

Definire personala

De multe ori am simtit ca vine momentul în care aplauzele înceteaza, si m-am vazut pe mine îndreptându-ma spre becul rosu din capatul salii, becul rosu pe care scrie IESIREA. Dar n-am vrut sa pasesc înspre el, am realizat la timp ca spectacolul vietii este cel care conteaza cu adevarat, indiferent de replicile perfecte sau usor stâlcite, pe care le spui, pe care le auzi.

În seara asta sunt melancolica. Am sufletul fragil, am ochii umezi. Am în palma stânga dragostea adânc desenata. Am în inima mea închisa prietenia adoratilor mei. Am zâmbete delicat conturate. În seara asta am tot. Nu mai cer nimic. În seara asta ma am pe mine.

Sunt tot ceea sunt când ma uit în mine, înainte de a ma posta în fata oglinzii si înainte de a-mi întinde fardurile pe fata.

Sunt "Mirona" cea flexibila, sociabila, binevoitoare, comunicativa, sunt "Mirona" cea reticenta, bosumflata, ursuza, suspicioasa, selectiva, încruntata, nervoasa, înversunata, indiferenta, capricioasa, mai vine si cea serioasa de nu o prinde pe deget nici cea mai acuta ceara din parafina, dar si "Mitona" analist  de caractere imortale, sexuale, enigmatice si cuminti, iar lista “personalitatilor” mele nu se termina aici.

Cum sunt eu? Cine sunt eu? Sunt o fata de 26 de ani în buletin, tot 26 în bucuria de a trai si vreo 30 în trairile si experienta pe care o am, în felul cum am înteles viata.

Sunt Eu, despoiata de orice ipocrizie, nu afisez  bucurii de fatada si nu dau retete de fericire. Nu sunt deloc siropoasa, sunt eu însasi, cu lumini si umbre. O femeie care-si traieste viata la cheremul gândurilor si emotiilor sale. O femeie în care albul si negrul s-au întâlnit si s-au contopit deseori.

De la mine pornesc doruri inexplicabile, vise nevisate ma rascolesc, iubiri neiubite ma bântuie, asteptari înghetate ma cheama. Nu ma opun dar nici nu alerg. Plâng si râd. E o problema de fire, de alegere, de constructie, de nebunie, de noroc, de nesansa.

Am avut în viata asta clipe de profunda, înaltatoare, fericire. Pentru fiecare lacrima, am primit raza unei încurajari.

Drum fara prioritate

Sufăr de orgoliul femeii fără obligaţiile traiului în doi, cu o linie a vieţii minuţios creionată, aşa încât cea a inimii să fie întotdeauna un drum fără prioritate. Nu trăiesc doar pentru a-mi satisface capriciile însă muncesc pentru asta. Iar tot ceea ce câştig transform în mici bilete spre o existenţă în alte părţi, experienţe noi, oameni noi, peisaje... şi sunt fericită... trei bătăi ale inimii în plus pe minut, aşa cum au calculat minţile reci ca se întâmpla când eşti fericit.
Drumul inimii, drum fără prioritate, chiar dacă uneori mi-e greu şi am zile, ca aceasta, în care mă prăbuşesc de dor, şi de dorinţă, şi de emoţie.

Dor de dragoste.
Dor de emoţie.
Dor de dorinţă.
Dor de dor.

Iar dorul mi se pogoară în suflet ca o sete şi mă obliga să mă gândesc la iubiri.
Mi-e dor de mari iubiri, în care şi sufletele s-au recunoscut şi trupurile s-au împlinit unul prin celălalt, pentru că numai iubirile mari vor fi argumente ale eternităţii.

Iubirile rare, de care nu avem parte decât o dată într-o viaţă de om.
Iubirile nesfârşite, cu trup şi cu suflet, cu lacrimi şi miracol.
Iubiri adevărate apocaliptice, complete, pline, rotunde.

Cred că iubirea mistuitoare, pasională, este un dar inimilor puternice, mari, care se pot hrăni din sine, se pot distruge pe sine şi se pot reînvia, redescoperindu-se şi reconstruindu-se din propriul jăratic.

Cred că fiecare dintre noi păstrează o odaie a sufletului, nemăturata de nisipul încălţărilor unei iubiri din trecut, neaerisită ca să nu se piardă izul de sudoare al unor atingeri pătimaşe.

Drumul inimii, drum fără prioritate, sunt o femeie, trează, lucidă, inacceptabil de trează şi cred ca nu o să mai trec niciodată prin asta pentru că acum ştiu că nu contează bărbaţii din viaţa mea ci viaţa din bărbatul meu.

Visari

Vreau sa fiu undeva unde doar orizontul sa fie granita dintre pamant si cer. Un loc in care sa simti libertatea de a fi om. Adevarata libertate care incepe de fapt atunci cand realizezi ca indatoririle morale si firesti care zamislesc in tine nu sunt de fapt lacatul libertatii ci dimpotriva, ele sunt vantul care adie zmeul si-l face sa strabata taramuri necunoscute, sa vada lucruri nestiute, sa simta soarele cald si aerul mangaietor.

O casa mica, in mijlocul necunoscutului. In crestetul muntelui. In inima padurii. Mi-e indiferent. Sa fie mica. Sa imi ofere privelisti la care acum doar visez: pomi infloriti, izvoare curate, flori colorate, pasari care canta… cer albastru, infinit.

Sa ma asez pe iarba, sa inchid ochii si sa simt vantul care imi mangaie parul… sa ies noaptea afara si sa vad cerul instelat, impodobit asa cum niciun rege nu si-a impodobit vreodata haina. Si sa simt in acele clipe o admiratie si o recunostinta de nespus fata de Dumnezeu si modul magic in care a pictat natura.

Sa ma bucur de lucurile simple ale vietii: tigarade dimineata, plimbarea in zorii zilei, lectura, muzica, florile in vaza, lumina zilei, ploaia si curcubeul, lumina calda a lumanarilor…

Traiesc de multa vreme in lumea asta imaginara, nutresc atatea ganduri ca se vor implini aceste frumoase visari ale mele.

Si-mi ramane o farama de speranta ca odata, intr-o buna zi, am sa spun cu tot dragul:

… There’s no place like home, here, now!

Eu

Cand vine momentul sa vorbim despre noi, majoritatea suntem stanjeniti si ori spunem cele mai stupide chestii, ori ne autoironizam, ori nu avem nimic de spus.

Aceste lucruri se intampla deoarece nu vrem sa fim priviti ca egocentristi - aroganti si oameni care nu-si cunosc lungul nasului.

Ei bine, eu m-am gandit astazi sa fac un mic exercitiu.  Sa las falsele pudori la usa, sa ies un pic din sfera modestiei exacerbate si sa-mi scriu o scrisoare - una in care sa vorbesc frumos despre mine, si pe care sa o recitesc ori de cate ori ma   simt nesigura.

"Draga mea Mirona,

M-am uitat astazi la tine in oglinda si am vazut un om vesel. Da, mi-au placut la nebunie ochii negri, deoarece asta e culoarea pe care ei o au dimineata, si zambetul de copil inocent. Stiu ca nu mai esti un copil inocent, dar de multe ori lasi impresia asta.

Imi pare rau ca este pentru prima oare cand iti vorbesc frumos si cand imi aduc aminte de cum esti tu cu adevarat. Te cunosc atat de bine, te inteleg, dar pana acum mi-a fost teama sa-ti vorbesc. Cine stie? Daca nu m-ai fi crezut si ai fi avut senzatia ca-mi bat joc?

Tu vrei sa fii placuta si iubita de oameni asa cum esti. Si da, poate multi chiar ar face asta, daca ar avea rabdarea necesara sa te cunoasca. Insa multi nu au. Si sa nu fim ipocriti, nici tu nu ai cu majoritatea.

Ai zile in care te simti singura, poate mai ales azi, cand e duminica si soare afara. Mi se pare straniu cum desi te simti asa, nu ti-ai umple golul cu orice tip de oameni..si doar cu aia pe care-i vrei tu. Iar cei sau cel pe care-i/l vrei nu te vor/vrea inapoi.

Te complici atat de mult, si-ti pasa de toate nimicurile.

Uiti ca nu multi sunt ca tine si ca cei care te au sunt norocosi. Si tu esti la randul tau norocoasa. Nu multi accepta langa ei neconditionat un om asa dificil cum esti tu.

Ai o brutalitate verbala nemaintalnita. Spui exact ce-ti trece prin cap, oricat de tare ar durea adevarul. Vrei totul sau nimic, si-l vrei acum. Nu accepti jumatati de masura si oameni indecisi.

Eu zic ca faci bine...ma rog, un pic de diplomatie nu strica niciodata. Insa, sunt convinsa ca intr-o zi o sa fii pe deplin fericita!

Stiu cat de importante sunt pentru tine sentimentele si ele iti ghideaza cursul vietii. Dar inca n-ai invatat ca atunci cand te astepti mai putin se intampla lucrurile?

Da, nu ai rabdare, cu totii stim asta si de cele mai multe ori, indepartezi unii oameni din lumea ta, tocmai pentru a-ti da seama daca ei vor sa fie acolo sau nu.

Invata de la mine: ai grija cum ii alegi. Unii nu se vor mai intoarce niciodata, pentru ca impulsivitatea ta a dat-o in bara, iar altii exact de asta au nevoie - o zguduiala puternica.

Nu mai crede in frica oamenilor, in timiditatea lor...Cei care vor sa fie langa tine, vor lupta pentru asta, intr-un mod sau altul.

Imi place de tine ca esti sincera si ca ai forta necesara sa faci un om sa zambeasca. Stii cat de greu zambesc oamenii in ziua de azi?

Stiu ca trebuia sa-ti spun numai lucruri de bine, dar n-am putut sa ma abtin..iarta-ma. Te rog sa nu obosesti niciodata sa incerci si sa crezi mereu in iubire si oameni si prieteni. Fara aceste ingrediente ai fi mult mai seaca...

Si nu uita: eu sunt mereu, aici, langa tine.

A ta,
Mirona:)"

Antagonism

Iubirea si frica sunt sigurele sentimente cu adevarat pure. Celelalte sunt doar o combinatie intre acestea doua. Tot ce percepem, toate reactiile noastre, tot ceea ce simtim, vine fie din frica fie din iubire.
Dar oare de ce ne este frica? Mare noastra frica este de viata, de faptul ca se va ajunge la Sfarsit, la Moarte insasi. Trebuie sa intelegem ce este Moartea ca sa intelegem in definitiv ce este cu adevarat viata. Frica se bazeaza pe ideea ca avem nevoie de ceva. Si cu totii ne dorim ceva, avem nevoie de ceva.
Avem nevoie de bani, avem nevoie de putere, avem nevoie de sanatate, avem nevoie sa stim ca maine va fi bine si multe altele. Dar cea mai importanta frica este legata de relatii, in special de cele de dragoste. Frica ca nimeni nu te iubeste, ca daca cineva te va iubi vei pierde dragostea persoanei respective. Sunt temeri care ne obosesc, care ne indeparteaza de evolutia spirituala. Cand ceva ne trebuie si nu gasim in noi incepem sa ne temem. O persoana careia nu ii trebuie nimic, nu se teme de nimic.
Frica nu este reala. Tu o inventezi, conturezi, o faci reala. Daca reusesti sa treci peste frica iti vei creea o energei care o va dobora, care o va vindeca. Daca iti traiesi viata asa cum iti doresti, o umpli cu aspiratii si senzatii, in curand nu vei avea de ce sa te mai temi. Numai asa viata devine marea bucurie care ar trebui de fapt sa fie.

Tu

Hei! Tu cea care simte alături de ei!   
 
 Hei, Tu! Opreşte-te! Pentru o clipă gândeşte pentru Tine! Uită pentru un moment de ceilalţi. Ştii şi Tu de ce mereu Te gandesti la problemele celorlalţi: ca să scapi de propriile probleme... Orice ai face nu poţi scăpa de ele! În orice caz le poţi amâna.... Sunt ca râia: contagioase şi dureroase!

Mereu încerci să păstrezi acel zâmbet superb dar fals. Niciodată nu vorbeşti despre Tine. Preferi să-i asculţiși să le dai sfaturi. Nu Te suporți cand nu ai Tu o rezolvare pentru suferința acelei persoane. Trebuie Tu s-o rezolvi şi pe asta! Grav este că eşti un bun ascultător şi sfătuitor şi este felul tău de a-ţi vindeca rănile din suflet. Când te simţi Tu prost, multe persoane se interesează dacă pot să te ajute dar le îndepărtezi de viaţa ta simplu : „ Lasă viaţa mea! Tu ce ai mai făcut?”

 Nu de puţine ori, sunt momente în care Te desprinzi pur şi simplu de realitate şi stai şi analizezi ce e în jurul Tău: lume fericită! Lume fericită datorită ţie! Îi vezi aşa frumos fiecare cu perechea lui iar Tu că în totdeauna singură... Nu că Te deranjează dar ar fi frumos să fii şi Tu în „trend” măcar o data... 

În orice caz, mai devreme sau mai tarziu o sa fiu si Tu la fel ca ei... Fericită! Până atunci Tu continuă să ajuți pe oricine are nevoie de tine!

P.S.: Nu Te iubeste nimeni mai mult decât Tine;)

Draga Univers,

Adevarul este ca m-am pierdut. Nu stiu exact care a fost momentul, insa stiu sigur ca s-a intamplat intr-o fractiune de secunda.

Incerc sa-mi dau seama cine sunt, cine am fost si mai ales, cine am sa devin. In cazul in care acest proces se numeste maturizare, nu stiu exact unde am dormit 26 de ani si de ce incep sa ma trezesc.

Mi-am cautat culcus in sufletul unor oameni care-mi mangaiau fiorii. Degeaba.
Imi cer scuze daca i-am incomodat cu prezenta mea. Am sa incerc sa evit pe viitor...

Nu-mi prea place de mine acum.

Am zile in care sunt ok, sau cel putin dimineti....probabil este un inceput.

Nu mai caut raspunsuri la cei din jur - le caut in mine. La fel de greu mi se pare. Mi-am epuizat aproape toate "de ce-urile" sau am uitat sa le spun cu voce tare.

Am prostul obicei sa fiu sincera si sa spun ce simt. Prost obicei, repet. Unii cred ca ma joc, altii ma vad depresiva, poate unii ma vad disperata, iresponsabila, impulsiva, rea..

Nu-mi prea pasa.

Oricum, vad ca timpurile se schimba. Sexul nu mai este subiect tabu, in schimb sinceritatea da...
Inca mi se pare ciudat. Sinceritatea sperie si indeparteaza oamenii. Si eu care credeam ca minciuna, rautatea si ipocrizia ar trebui sa faca asta.

Oamenii care se sperie de sinceritate nu sunt oameni pe care ar trebui sa-i am in preajma sau sa mi-i doresc sa fie prin apropiere.

De abia astept sa vina ziua in care am sa scriu, alb pe negru: totul e foarte bine! Si chiar asa sa fie, pentru mai mult timp, si nu doar pentru o zi.

Incep sa ma plang cam mult si nu mi-a placut niciodata sa fac asta.
In plus, sunt chiar draguta cand zambesc si nu prea ma prinde deloc starea asta semi--melancolica-depresiva.

Te rog frumos sa nu ma mai pedepsesti pentru mult timp, sa incepi sa ma ierti si sa ma ajuti sa-mi revin cat mai repede.
Multumesc.

Cu multa simpatie,

Mirona

Cuvantul scris

Astazi ma gandesc...de fapt, in acest moment ma gandesc. La ce? Primul raspuns este inevitabil: la nimic. Insa nu sunt in dispozitia de a genera o discutie despre nimic, in schimb sunt intr-o dispozitie foarte calma, usor ciudata.
Ma gandeam la cat suntem de diferiti si in acelasi timp la cat suntem de asemanatori. Cum ceea ce vad scris de altii ma fac sa strig "Daaaa,daaa.Stiu! Si eu am trecut prin asta" sau "Hei, exact asta simt acum" sau ma fac sa-mi doresc sa cunosc acei oameni, sa ies cu ei la o cafea si sa vorbim ore in sir, si asta doar pentru ca am sentimentul ca ne-am potrivi si ca suntem compatibili. Sunt uimita de cati oameni interesanti descopar citind bloguri. Ma transpun in lumea lor, si pentru cateva momente, am senzatia ca viata mea e mult prea banala, ca stilul meu e mult prea simplist, ca ei au reusit sa spuna intr-un "ambalaj cu funda rosie" tot ceea ce eu n-am reusit sa spun...sau nu m-am gandit sa spun.
Apoi deschid ochii si-mi dau seama ca nu e asa. Realizez ca fiecare are ceva unic si ceva special, ca fiecare are o anumita calitate...si daca unii pot sa-mi genereze stari stranii prin scris, eu poate pot sa le generez astfel de stari prin viu grai...
Ideea e ca scrisul ne ajuta sa ne descoperim...atat pe noi, cat si in fata celorlalti. Si de ce sa nu spunem? Uneori ceea ce scriem ne transforma in niste persoane fascinante, inexplicabil de complicate sau amuzante sau inteligente, mai pe scurt, ne modifica. Nu spun ca nu suntem asa si in realitate...dar parca prin scris ne vine mai usor sa "vorbim",nu?
Insa nimic, dar absolut nimic nu se compara cu o intalnire fata in fata, pentru ca numai atunci personajul creat de mintea ta (sau a mea) capata dimensiuni umane...si putem incepe o conversatie "pe picior de egalitate".
Ma gandesc...ca poate daca lasam la o parte toate mastile si toate aerele de fiinte intangibile si abstracte...undeva, cu totii suntem asemanatori...
Si totusi, daca toti am fi asemanatori, unde ar mai fi farmecul? Imprevizibilul, misterul si curiozitatea fac diferenta.

Relativitate

Imi aduc aminte de o perioada din viata mea (cu mai multi ani in urma) cand eram atat de fericita - fara un motiv anume, fiind eu, vie, sanatoasa, umana - ma tot gandeam si contemplam la ceva ce m-ar putea face sa-mi depasesc starea de euforie ajungand la una superioara... N-am reusit sa gasesc ceva care sa ma faca mai fericita dar nici ceva care sa ma intristeze. Eram constanta.

Ma tot minunam si-mi spuneam "cat de putin are omul nevoie sa devina fericit!".

Totul se petrecea in mintea mea, intr-o secunda, pur si simplu imi admiram momentul ireal...

Acum stau si o rumeg: nu eram nici mai grasa nici mai slaba, nici mai urata si nici mai frumoasa, eram aceeasi eu. Asa mi se nazarise mie, sa ma privesc in oglinda, sa cred despre mine ca sunt fericita si ca nu se poate sa fiu mai mult de atat, sa ma bucur de momentul acela fara sa-mi mai doresc nimic altceva.

Apoi, intr-o alta perioada de timp, total nefericita, cugetam momentul si-mi spuneam "ce poate fi mai rau de atat?sa mor?ar insemna sa scap de suferinta si de durere". Tot astazi constat ca intre starea de fericire de mai sus si starea deplorabila nu exista nici o diferenta. Aceeasi eu, vie, sanatoasa, aceleasi ore curgand greu (sau usor), aceeasi infatisare, acelasi suflet.

Circumstante diferite? Faptul ca m-am aflat in sud sau in nord? Ca am fost langa un om sau altul? Ca am avut mai multi prieteni sau mai putini?

De ce intr-o zi pluteam iar in alta plangeam?

Eu cred ca fericirea sau durerea sunt undeva in mintea noastra. Nu spun ca nu exista, nu spun ca motivele nu pot sa ne stimuleze in a nutri un sentiment sau altul, spun ca depinde de noi sa vedem jumatatea plina sau cea goala a paharului si sa alegem ce simtim.

Unii se pot bucura de jumatatea goala (mai putin de baut, de indurat) altii se pot intrista de jumatatea plina (mai mult de indurat, pana cand Doamne?) insa asta nu inseamna ca o jumatate sau cealala e buna sau rea.

De fapt eu incerc sa ma autoeduc, sa-mi dovedesc mie ca pot sa dau cate o definitie pentru fiecare sentiment pe care-l nutresc.

N-as vrea sa incep sa-mi cataloghez starile dupa cat de putin fericita, cat de "foarte fericita", trista, suferinda sau de-a dreptul depresiva pot sa fiu.

As vrea totusi sa-mi gasesc eu-ul acela pe care credeam ca-l cunosc bine dar uite ca incepe sa-mi fie pe zi ce trece mai strain.

Inca nu sunt pregatita sa va vorbesc despre mine :) a fost un efort mental destul de mare sa leg toate frazele de mai sus (cu sau fara logica) si sa ajung la concluzia ca totul (sau ma rog, aproape) este relativ.

Pana si definitiile.

Lume (im)perfecta

Uneori ma intreb ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu ar fi creat o lume perfecta. Daca singurul nostru defect ar fi fost faptul ca nu putem fi mai presus decat El. Probabil nu ne-am plange zi de zi de viata pe care o ducem, probabil am fi toti oameni de succes, oameni impliniti.

Nu ar mai exista vagabonti, esecuri, dezamagiri in iubire, suflete pierdute in taramul nimanui si nici frustrati care sa-si spuna ca nu poti face ceea ce ei nici macar nu au incercat.

Daca ar exista o astfel de lume, ar fi de ajuns sa ne uitam in stanga si sa vedem perechea perfecta. Apoi in dreapta la fel. Peste tot chipuri fara defecte. Peste tot in jur ar domina frumusesea, linistea si calmul. Razboaiele si oamenii inselati ar fi basme cu final trist.

Dar nu exista.  E mai bine asa. Decat o frumusete eterna prefer o fata plina de riduri la adanci batraneti, care sa reflecte toate incercarile vietii la care am fost supusa. Decat sa stiu ca sunt iubita pana la infinit si inapoi, prefer sa traiesc zi de zi ca si cum ar fi ultima in care voi mai beneficia de aceasta comoara. Decat sa traiesc pentru nimic, intr-o armonie si eterna… plictiseala, prefer sa mor pentru ceva.

Ceva care face din mine un om adevarat. Mai presus de toata perfectiunea. Pentru ca din noroi sa nasc cei mai frumosi nuferi, din esec cele mai marete realizari si din suferinsa cea mai placuta fericire. Fericirea mea. Obsinuta cu sudoare si sacrificii pe care altii nu sunt in stare sa le faca.

Credinta optimista

Eu cred cu tarie intr-o dragoste adevarata: pura, sincera, neconditionata si mai ales puternica. O iubire adevarata nu se termina niciodata, nu are sfarsit, ci doar inceput..si niciodata nu ai sa poti s-o uiti: va fi mereu in mintea ta, pas cu pas, nu-ti va da liniste, iar singura posibilitate ca lucrurile sa fie din nou"la locul lor"  este sa o poti simti iar.
Pentru fiecare exista omul potrivit: cel care nu te face sa suferi in mod intentionat, cel care te intelege, si mai ales cel care se indragosteste in fiecare zi de tine. Sunt mai mult ca sigura ca toti o sa avem parte de asa ceva: de cineva care ne va scrie lucruri frumoase si sincere, cineva pe care l-am marcat definitiv si iremediabil. 
Fericirea este perisabila, iubirile trec si vin, suferinta in cele din urma va amorti, dar o iubire unica ramane acolo pentru totdeauna.
Aceasta iubire nu tine cont de caracterele oamenilor, poti sa vezi doua firi total diferite care isi completeaza unul altuia frazele...iubirea aceea unica nu are limite. Atunci cand pune stapanire pe tine, acolo ramane.
Se spune ca in viata avem parte doar de o mare iubire....da, poate ca este adevarat. O mare, singura, unica, completa, extraordinara iubire..si un milion de alte iubiri trecatoare, efemere, de umplutura.
Si stiti ce? Niciodata nu ma voi putea multumi cu "bine" in loc de "perfect" si niciodata voi fi satisfacuta de o simpla iubire, pana n-o gasesc pe aia care poate sa imi dea fiori in fiecare clipa.
"O mare iubire vine de la sine, atunci cand te astepti mai putin...si atunci cand o meriti pe deplin.", spune o voce timida dinauntru..

Despre gemene

Dragostea si dorinta.

Rude nu intotdeuna apropiate.

Uneori nascute ca gemene , dar niciodata identice.

Dorinta : nevoia de a consuma , de a se infiltra , a devora , ingera si digera ; in ultima instanta , reprezinta nevoia de a anihila.Dorinta nu are un alt imbold mai puternic decat prezenta unui altuia diferit , a diferentei.Aceasta prezenta este intotdeuna un afront si o umilinta.Dorinta consta in nevoia irezistibila de a razbuna acest afront si aceasta umilinta.Ea reprezinta impulsul nestavilit de a anihila individualitatea din celalalt ; existenta unei entitati altfel ii repugna si o infioara ; dorinta este sedusa de promisiunea explorarii unei individualitati virgine fiind, totodata , iritata de originalitatea care nu se da batuta , de incapatanarea unui altuia de a ramane diferit. Dorinta este animata de nevoia de a "dezbraca" sau anula diferenta din ceilalti , lasandu-i , in acest fel , lipsiti de putere.Cazuta in mrejele instinctului , delectarii, explorarii si domesticirii , originalitatea se farama , de obicei , sub presiunea tentatiilor.

Ce ramane dupa ce carbunele diferentei si originalitatii este ars de flacara dorintei ? Cenusa , resturi irecuperabile , lipsite de resurse.
Resursele atrag , cenusa inutilizabila dezgusta.Dupa parjolul dorintei , resursele sunt cenusa.

Se pare ca , dupa stoarcerea originalitatii si aruncarea la gunoi a carapacei acesteia , dorinta tinde sa se risipeasca ; treaba fiind facuta , dorinta isi cauta alt locatar.In esenta ei , dorinta inseamna nevoia de a distruge.Indirect , nevoia de autodistrugere a sinelui ; dorinta este contagioasa , de la nasterea ei si pana la moarte.Acest lucru este , insa, un secret bine pazit ; o taina tinuta departe chiar de sine insusi.

Dragostea , pe de alta parte , semnifica impulsul de a avea in grija si de a conserva obiectul acestui impuls.Dragostea este centrifuga, dorinta, centripeta.Dragostea este nevoia de expansiune , de trecere "dincolo" , de depasire a limitelor orizontului.Ea isi doreste sa ingereze , sa absoarba si asimileze subiectul in obiect , si nu viceversa , asa cum se intampla cu dorinta.Dragostea inseamna multiplicare a lumii , fiecare adaugire adusa de ea purtand amprenta eului care iubeste ; in dragoste, sinele este , putin cate putin , trasplantat in univers.Eul care iubeste se amplifica spre lume prin daruirea catre obiectul iubirii .Dragostea reprezinta supravietuirea eului prin originalitatea sau diferenta celui iubit.Dragostea semnifica nevoia de a proteja , hrani si adaposti ; ea este insufletita de necesitatea de a mangaia , alinta si alina , ferita fiind cu o armura impenetrabila fata de sagetile geloziei.
Daca dorinta vrea sa consume , dragostea vrea sa posede.In timp ce implinirea dorintei este concomitenta cu anihilarea obiectului ei , dragostea se amplifica pe masura ce ia in stapanire si se implineste pe masura trecerii timpului.Dorinta este autodistructiva , dragostea se perpetueaza prin ea insasi.
Asemeni dorintei , dragostea este o amenintare pentru obiectul ei.Dorinta isi distruge obiectul , distrugandu-se astfel pe sine insasi ; plasa protectoare de paianjen pe care dragostea o tese grijulie in jurul obiectului ei , transforma obiectul in sclav.Dragostea ia prizonieri si ii ingrijeste in inchisoarea din ea ; ea pune stapanire din nevoia de a avea grija de ostatecul ei.

Dorinta si dragostea actioneaza pe cai incrucisate.Dragostea este o panza de paianjen intinsa pentru eternitate ; dorinta este o stratagema de a fi scutit de povara de a tese o panza de paianjen.Prin natura ei , dragostea se straduieste sa perpetueze dorinta.Dorinta , pe de alta parte , nu suporta catusele dragostei.

Nostalgie

A fost o vreme cand credeam in eroii din basme, in zane si in faptul ca Binele invinge intodeauna.
A fost o vreme cand eram tot timpul fericita, indiferent de cate lacrimi varsam.
A fost o vreme cand credeam ca Universul este cuprins intre marginile locului in care traiam.
A fost o vreme cand intins pe spate in iarba verde priveam norii care capatau forme ciudate, si totusi cunoscute.
A fost o vreme cand seara, desi imi era teama de intuneric ieseam sa privesc sclipirea stelelor.
A fost o vreme cand credeam ca tineretea fara batranete este posibila, ca nu am sa mai cresc si ca cei dragi vor ramane asa cum ii stiu dintodeauna, vesnic tineri.
A fost o vreme cand timpul nu trecea pe langa mine, parca nu mi se scurgea printre degete, parca nu ma abandona in uitare.
A fost o vreme cand pentru fiecare palma primita varsam lacrimi, ma caiam, dar nu ma resemnam.
A fost o vreme cand sa cad si sa ma ridic era la ordinea zile.
A fost o vreme cand puteam sa plang linistita, cand lovita ma ridicam si imi continuam drumul.
A fost o vreme cand visam la orice si a doua zi credeam in visul meu.
A fost o vreme cand iubeam toata lumea si ei ma iubeau.
A fost o vreme cand urmarind-il toata ziua ii aratam ca il plac, poate chiar ca il iubesc, desi mai mult ca sigur nu stiam ce insemna iubirea.
A fost o vreme cand puteam sa ma comport ca un copil fara ca cineva sa ma judece.
A fost o vreme cand credeam ca a fi politicos si a-i respecta pe ce din jur imi aduce respectul lor.
A fost o vreme cand credeam ca toti oamenii sunt buni indiferent cat de rai pareau la prima vedere.
A fost o vreme cand orice greseala facuta nu ma urmarea prea mult timp, iar consecintele erau fie minime, fie, de cele mai multe ori, inexistente.
A fost o vreme cand ulita pe care ma jucam toata ziua era cel mai frumos loc de pe pamant.
A fost o vreme cand luam totul asa cum era, cand nu eram atenta la detalii, cand nu interpretam.
A fost o vreme cand credeam ca eram pregatita sa dau piept cu viata, s-o infrunt.
A fost o vreme cand ma grabeam sa cresc.
A fost o vreme ...