Definitii imaginare

Libertate…libertatea deplina care miroase a primavara si care iti umple plamanii pana la refuz este un lux pe care putini cred ca si l-ar putea permite. Stiu sa am incredere cu siguranta. Incredere in ce pot eu sa fac, cu ce pot ajuta, in potentialul celor pe care ii sprijin. Pentru a-i da voie unui pictor sa ma ajute sa pictez o panza pe care am tinut-o atat de ascunsa in cufarul sufletului meu ar trebui sa fiu putin nebuna, naiva dar in acelasi timp suficient de puternica si increzatoare in mine in primul rand pentru a da drumul la tot suvoiul tinut atat de maiestrit sub control de tristetea pe care am construit-o si cizelat-o inca de mica. Ar insemna sa renunt la duzina de masti la care am lucrat atata timp, cu fiecare regula invatata, limita asumata, bariera acceptata.

Cum as fi eu fara masti?

Tristete...Ciudat cum principiul magnetilor atat de irational isi gaseste mereu logica in realitatea zilnica atat de banala si in acelasi timp complexa. Da, sunt trista…e un sentiment cu care m-am obisnuit atat de mult incat nu stiu cum ar fi sa renunt la el. M-as simti exact cum cred ca se simte cineva care este aruncat in milocul unui amfiteatru plin de oameni – in pielea goala. Asa m-as simti eu fara tristetea mea, cu sufletul dezgolit in fata lumii. Da, poate ca vei abuza de deschiderea pe care o ofer. Nu ar fi insa ceva nou deloc. S-a mai intamplat si nu numai mie pentru ca sunt eu mai speciala. Este o lege nescrisa a omenirii inca de cand am invatat sa mergem biped. Mi-am transformat insa slabiciunea in putere strigand-o mereu sus si tare in fata lumii ca un manifest de protest. Fara ea as fi o panza alba. Panza pe care un infinit de culori ar putea fi puse in cea mai incoerenta ordine. Dar pentru asta mai e nevoie de puterea de a picta si de curajul de a lasa creativitatea sa se exprime.

Masti...Mastile nu apar ca sa vindece nimic, ci doar ca sa protejeze ranile pe care le strangem in suflet inca de cand ne nastem. Eu am strans cu darnicie rani, ba chiar m-am bucurat de ele intr-un mod ciudat si tacut crezand ca fac astfel lumea din jurul meu sa se simta mai bine. Luand totul asupra mea, durerea si tristetea altora, credeam ca pot sa fac bine. Dar nu am facut decat sa fiu egoista. Pe langa faptul ca am luat asupra mea bucati de istorie personala care nu imi apartin, le-am inclus cu atat de multa maiestrie in mine incat nu stiu unde mai sunt EU. Mi-e frica sa renunt la masti pentru ca nu stiu cine este EU. Nu stiu cum sa ii vorbesc si cum sa traiesc cu EU.

Suferinta... scriu pentru ca sufar dar este o suferinta buna. Sunt cicatrici de intelepciune, castigate cu greu si lacrimi multe, cu disperare si in cele din urma resemnare, acceptare si bucurie pentru fereastra clara ce pare sa se deshida in fata mea. Eu sunt acum conturata si perfecta in imperfectiunea mea irepetabila, pregatita sa ma arunc in valtoarea unui dans nebunesc ai carui pasi nu ii cunosc.

Dorinte...Visez la un tango de idei perfect inlantuite, diferite si in acelasi timp complementare care sa curga natural si sa creeze impreuna simfonia suprema. Nu, nu aspir spre acea persoana care sa completeze frazele mele inainte sa temin ideea. Il caut pe el, care sa ma provoace, sa ma contrazica, sa ma motiveze spre dezbatere, negociere si, impreuna, sa pasim din directii opuse spre acea linie de mijloc subtila care inseamna armonie. Care face trecerea de la inlantuirea de idei la inlantuirea de sentimente si trupuri. La perfectiunea reala, construita din frumusete, magie, contrazicere, evolutie si naturalete.

Contravis

Am intrezarit persoana-jumatate. Imi completa mana lipsa, cea cu care nu reuseam sa sciru exact cum simt. Imi mai daruia un ochi, sa observ mai bine realitatea, o nara, sa simt mirosul bucuriei, o buza, sa gust din placere si un picior, sa pot ajunge in toate locurile in care mi-as fi dorit sa fiu. 
Cel mai important, imaginatia a luat si ea amploare, mi-a trimis aripi si am zburat. Inalt, aer, ideal. Dupa aceea, jumatatea mea a plecat sa daruiasca si altora ceea ce primisem eu.
Nu de alta, dar fericirea daca dureaza prea mult, te poate apasa prea tare, pana devii mic-mititel si nu mai esti capabil de lucruri marete. Devii lenes, de prea multe fericire. Trezita fara mana, ochiul, nara, buza si imaginatia mea, mi s-a parut ca totul devine brusc inutil. M-am speriat si m-am dus sa ma ascund inauntrul meu. Imediat au aparut alte si alte jumatati, dar parca eu tot nu voiam sa renunt la prima.
Ttotusi, cu un pic de rabdare, am incercat sa descopar si altele. Pana la urma, am ajuns la trista concluzie ca eu sunt un intreg. Si un intreg cu o jumatate e ceva incomplet.
Asa ca o sa-mi caut un intreg… un intreg e ceva mai mult de o jumatate, o sa aiba rabdare sa ma descopere si intuitie sa ma ghiceasca. un intreg nu pare asa de maret ca o jumatate, totusi un intreg e mult mai profund. Pentru asta ma inarmez cu multa-multa rabdare …. si asa o sa am universul meu.

Uneori eroii...

M-am trezit de dimineata cu o sete enorma. Sete de nou, de frumos, de miraculos. mi-am amintit de basmele care se termina intotdeauna cu bine, de oamenii care pot si reusesc, de iubirea curata, de mirosul de copilarie ce-mi razbate cu greu acum in amintire. 
M-am trezit cu dorul de a da usa la o parte, de a tipa si de a glumi, de a povesti lucruri care te bucurau nespus, chiar daca nu insemnau nimic. Le povesteam eu si atat conta. De pat si de televizor, de vesnica galeata plina de fulgi "de facut". De masa mare, cea buna de 12 persoane pe care ne lasa sa jucam ping-pong, de ranita plina de jucarii,  de bucuria ca veneam in vizita, de felul in care jucam carti, de iubirea pe care mi-o purta orice as fi facut, de mustrarile dragastoase ca arat ca un baietoi, ca nu ma imbrac ca o fata normala.
De grija cu care ma apara, spunand ca stiu eu mai bine ce fac, de rabdarea cu care ma mustra cand greseam. niciodata certuri, niciodata probleme, numai senzatia de poveste si mirosul de bucurie, atat imi amintesc.
Daca nu vorbesc, nu inseamna ca uit.
Daca nu plang, nu inseamna ca nu doare. 
Daca oamenii evita sa vorbeasca cu mine, nu inseamna ca n-as povesti totul.
Daca ma ridic, desi doare, daca lupt, desi stiu ca n-o sa castig niciodata, daca iubesc, desi nu are nici un rost, o fac pentru mirosul de placinta si pentru cea mai buna ciorba din lume.

Ironie ciudata

E ciudat cum dupa un lung sir de intamplari/persoane/lucruri care ma obosesc si ma seaca ingrozitor mai gasesc puterea sa ma bucur de ceva. Viata mea e alcatuita din perioade ciclice in care ma entuziasmez de ceva/cineva, ajung undeva aproape de punctul culminant si apoi o iau la fuga inapoi pana la saturatie. Mi-e frica de punctul culminant/momentul de glorie sau cum mai vreti voi sa-i spuneti. Mi-e teama ca dupa el urmeaza vidul/golul absolut/ gaura aia care inghite tot fara drept de apel. Vreau sa provoc evenimente marete, sa schimb persoane, sa fac ceva si cand momentul cel maret apare, fug undeva inapoi in mine. Mi-e frica sa dau tot din mine si probabil de aia nu iese ceea ce-mi propun. 

Nu cred ca ar putea cineva sa ma condamne sau cine m-ar putea condamna ar fi un pic ipocrit. Cati dintre noi n-au ratat ceva in viata lor din cauza fricii sau din cauza impresiei ca a doua zi nu ar putea sa o mai ia de la capat dupa ce au dat tot? Ca nu mai exista resurse, ce sens ar mai avea dupa ce te-ai golit sa mergi mai departe? Viata noastra e o continua lupta pentru ideal si maret si cand ne apropiem de el, lasam sa cada ceva pentru a avea un pretext sa ne intoarcem. Pentru ca nu ar mai avea nici un sens sa continui dupa ce ai atins punctul maxim si cand spun punctul maxim, ma refer la the one, the only, cel care consuma si rade tot. 

Sunt catalaogata/ criticata/condamnata/etichetata drept lasa de multe persoane. Sunt inteleasa de prea putini si cei care ma inteleg o fac pentru pretextul ca imi sunt prieteni, desi prietenii te incetinesc cel mai mult, iti gasesc scuze si pretexte ca sa nu te mai gandesti la ce-ai pierdut. Dusmanii te ridica, te ambitioneaza sa arati ca poti mai mult. Si daca poti acel mult, te-ai pierdut pe drum, pentru ca ai uitat sa respiri si sa te bucuri de simplu si frumos. Si acum mi se pare la fel de miraculos ca reusesc sa gasesc resurse in mine pentru a merge mai departe, asta pentru ca le-am pastrat acolo in mine, intr-un coltisor, cand am fugit de momentul maret. Pentru ce sa mergi mai departe, sa dai tot si sa faci ceva, sa lasi pentru mai incolo ca sa mai ai de unde? 

Sigur ca atunci cand momentul va veni, voi sti sa dau totul fara frica. Pentru ca mie imi plac caderile si depresiile. Stiu sa ma ridic singura dupa fiecare dintre ele. 

Sa le zambesc ironic si sa le strig: credeati ca nu ma mai pot ridica? doar sunt maestra  in chestiunile astea.

Imi pare

Imi pare ca fac totul pe dos. Exact invers de cum as vrea si de cum ar trebui.
Zambet stupid, suspendat. 
Cand s-au impartit toate particelele de suflet, am ratat o particica. Tocmai pe cea care facea legatura, tocmai pe cea care vibra cel mai tare. Nu s-a mai legat nimic, totul a luat-o alandala prin mine, ba prea sus, ba prea jos.
Am vrut sa le adun, sa le fac sa stea cum trebuie.
Am numarat cu rabdare: o secunda, doua, trei…. si s-a imprastiat iar totul.
Uunele s-au dus in maini, altele in picioare, unele in stomac, ba unele chiar si in cap. 
S-au speriat ca nu stau impreuna si au inceput sa faca dupa cum au avut chef.
Suntem un tot si totusi totul e plin de alti intregi mai mici. 
Si ei vor sa stea uniti, dar uite ca se mai intampla si altfel. 
Suflet imprastiat, dupa pofta lui.

Interior

E o senzatie care ti se impleteste in stomac.

Stai acolo, tintuit in scaun si in fata ochilor ti se proiecteaza o lume cum nici n-ai fi putut sa-ti imaginezi, ti se pare ca toate intrebarile tale si-au gasit in sfarsit raspuns, ca toate sentimentele de care nici nu te credeai in stare exista, sunt acolo in inima ta si dau sa-i sparga peretii, sa rabufneasca in tine, ca o cascada, sa-ti cucereasca interioul, printr-o furtuna cum nu s-a mai vazut.

Te cearta ca ai stat pe ganduri, ca te-ai indoit de ceea ce crezi, de ceea ce vrei, de ceea ce speri, de ceea ce nici macar nu e in tine. Sau au stat asa de bine pitite, ca nu te-ai banuit niciodata un receptacul al unor asemenea senzatii, tu n-ai stiut ca exista.

Naste in tine lucruri rare, stranii, care te bucura, te sperie, te arunca, te izbesc, dar merita pana la ultima inghititura. Esti viu, esti acolo, de fapt nu, te-ai proiectat deja in universul acelei minunatii, plangi si razi si suferi si te bucuri, toate deodata, un amalgam de sentimente si senzatii, idei si ganduri care te fac sa dansezi exact pe margine, pe linia subtire dintre nebunie si ratiune, dar tu sa fii echilibrat si far-de-griji.

E lumea aceea perfecta prin felul in care imperfectiunile sunt luate in piept, zeflemite, aruncate, venerate, tocmai pentru ca te fac sa te bucuri si mai mult de ceea ce-i perfect si pur si bun si frumos, erai prea orbit de rau ca sa vezi frumosul si te-au lovit asa, in spate, te-au ametit, te-au proiectat sus in cer si te-au adus inapoi pe pamant: e un loc asa frumos, tocmai pentru ca-i uman, cerul e limita, odata ajuns acolo nu mai e nimic.

E disconfortul din coltul ochiului si linistea adanca si parfumata ce te cuprinde cand totul s-a terminat. Plutesti incet pe strazi, o umbra devenita pret de cateva clipe palpabila, invaluita in tacerea sonora bine-meritata.

Sunt toate aceste lucruri si multe altele pe care le traiesc in urma unui moment magic care ma cuprinde. Ca vin de la o carte, de la un film, de la o melodie, de la un mesaj frumos prin tocmai lucrurile neexprimate, dar ghicite, de la o piesa de teatru, de la orice forma de manifestare pe intelesul interiorului meu croit cu grija, aceste lucruri ma scot din mine cea materiala, searbada, speriata, singura si ma transforma in tot ce-as fi putut fi, ma scormonesc pe diauntru, ma provoaca si-apoi urmeaza dulcea mea tacere-sonora, disconfortul din coltul ochiului si zambetul inceput in mintea mea, toate adunate intr-un: eu nu ma las batuta, zbor.

Singuratatea

Singuratatea apasa.

Iintra in tine fara sa-ti dai seama, e mai sireata decat o vulpe vicleana. Te face sa te simti unic, special, cine se mai intelege atat de bine cu sinele? 

Sa te indrepti dimineata cu ochii lipiti sa-ti face o cafea si sa te minunezi decat de coordonate si organizate iti sunt miscarile. s-o bei tacticos, plin de sentimentul de mandrie ca uite ce bine iti e. Singuratatea e o capcana, e o minciuna. Pentru ca suntem oameni si trebuie sa traim dupa regulile unei societati, pentru ca vorbim, simtim, auzim si intelegem si nu putem sa le tinem numai in noi, am exploda. singuratatea merge cu tine, te insoteste, iti sufla in ceafa, te pacaleste. te face sa-ti iei cele mai frumoase haine, sa-ti cumperi ultimele produse cosmetice la moda, sa mergi in barurile unde alte singuratati sufla in alte cefi. uite singuratate e si acolo si dincolo. Singuratatea trage sforile, e un mare papusar ce te mana, spune aia, cumpara aia, doreste cealalta.

Te lasa s-o provoci, sa incerci s-o pacalesti si apoi iti rade in nas. Singuratatea e enorma si languroasa, e parsiva si moale, se muleaza dupa forma ta. Ti se pare ca te-ai facut inteles, singuratatea rade strengareste: unu-zero pentru ea, iar te-a pacalit. singuratatea e tot timpul in tine.