Despre bunici plecati departe...

Iubitii mei bunici, azi v-am regasit in poze si memoria m-a ajutat sa vad din nou tabloul perfect al copilariei mele alaturi de voi.
Si am simtit in fiecare privire a voastra o dragoste nemarginita. Mi-au dat lacrimile si am plans ca un copil ascuns intr-un copac desfrunzit.
Am retrait intr-o secunda, intens, toata experienta mea cu voi. Iubire si caldura. Asta simt.
Atat pe profund incat….plang si multumesc lui Dumnezeu ca ati fost pe pamant.
Ca ati fost bunicii mei de suflet, oameni simpli si frumosi care m-au invatat ce inseamna sa respecti, sa fii corect, sa iubesti, sa muncesti si sa te bucuri de tot ceea ce primim, bun sau rau.
Mi-e sufletul plin si ma simt un om bogat…Multumesc!!!

Oglinzi

Sunt atatea lucruri care-mi plac. Atat de multe lucruri si atat de putini oameni.... Se spune ca orice om cu care ne intersectam viata lasa o urma pe firul existentei noastre. O urma asemanatoare cu amprenta de pe paharul din care am baut apa...chiar si persoanele care nu ne plac deloc.

Nu am crezut niciodata in sufletele pereche, pentru ca ar fi tare trist daca acest concept ar fi adevarat. Daca am avea un singur suflet pereche poate ca n-o sa-l gasim niciodata. Daca s-a ascuns in celalalt colt al planetei, acolo unde nu ne este dat sa ajungem? Sau poate e batran sau prea tanar, pentru ca nu a spus nimeni ca sufletul nostru pereche are aceeasi varsta ca si noi.

Poate ca a fost chiar inghitit de ape la o inundatie si e pierdut definitiv, pentru totdeauna.

Tocmai de aceea, mi-e greu sa cred in suflete pereche. Prefer sa cred in suflete oglinzi. In oamenii aceia cu care realizam ca ne asemanam, in care inima noastra se poate oglindi pentru o fractiune de secunda. Atat cat dureaza sa constatam ca ne place aceeasi inghetata, culoare, gen de muzica sau prajitura. Atat cat sa vibram pe aceeasi unda de energie.

Si ma gandesc ca sufletul meu oglinda e ascuns in mai multi oameni. In acele persoane care imi plac de la primele intersectari ale ochilor sau ale cuvintelor. Sau pe care ii descopar pe parcurs si in a caror inima sufletul meu se vede asa cum este. Poate chiar si doar din cauza unei simple pasiuni nelamurite.

Asa ca......sufletul meu pereche nu exista! nu a existat niciodata! 

Cred doar in oglinzile pe care le ridica oamenii, cele in care inima mea isi regaseste zambetul, fie doar si pentru o clipa, dar de fiecare data.

Ipoteze despre fericire

Exista mai multe crezuri despre fericire. Uneori ea este conceputa ca o idee foarte înalta, un ideal îndepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobândi; adevarata fericire nu ar fi posibila în timpul acestei vieti.

Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu întelegea ca era de neatins, ci, mai degraba ca noi nu suntem în masura sa judecam ce ar trebui sa faca oricare om ca sa fie fericit. Reteta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în timp; altele considera ca a fi fericit înseamna a avea prieteni, a fi sanatos, a fi apreciat si stimat; altele sunt fericite stiindu-se iubite de cineva sau numai stiind ca persoana iubita exista acolo undeva si respira acelasi aer. Exista oameni care îsi "fabrica" un paradis numai al lor în care sa se simta fericiti. Dar ce s-ar întâmpla daca acest paradis ar exista undeva pe Pamânt?

La începuturile lumii a existat. Si ce s-a întâmplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru ca omul nu este facut sa locuiasca în paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate decât sa tinda catre absolut, catre perfectiune, purtându-si povara de a sti ca, în aceasta viata, nu va ajunge niciodata acolo.

Sunt multe momente de fericire în viata omului. Am putea asemana fericirea cu niste gingase balonase de sapun; si fiecare balon este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai durabile, altele sunt mai firave si se sparg înca înainte de a-si fi luat zborul. Viata noastra este însa plina de astfel de balonase. Nu trebuie decât sa le pastram cu grija, în cufarul tainic al subconstientului si sa ne gândim ca si dupa o mare durere, vine o mare bucurie. Exista un permanent echilibru între cele doua. Unii spun ca nenorocirile sunt mari si gratuite, numai fericirile sunt scurte si costisitoare.

A fi fericit înseamna dupa unii, a iubi. Si într-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia dupa aceea.

Putem asocia iubirea cu fericirea? Da. Atâta timp cât cel care iubeste nu confunda dragostea cu delirul devastator al posesiei, care, în ultima instanta aduce suferintele cele mai cumplite. Caci, împotriva opiniei comune atâtor oameni, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul de proprietate care este contrarul dragostei. Exista persoane care spun ca fericirea este o floare rara. Si asa este. Dar nu pentru ca ea ar fi unica în lume, ci pentru ca depinde de fiecare din noi cum stie s-o culeaga. Florile cele mai scumpe nu sunt acelea cumparate de la magazin, ci acelea pentru care trebuie sa te apleci ca sa le culegi.

Conceptii despre fericire ne spun ca a obtine ceea ce ne dorim înseamna sa fim fericiti. Si sa presupunem ca cineva reuseste sa obtina ceea ce cu greu a încercat. Si acum este fericit? Se prea poate. Dar se poate si sa nu fie. Si atunci unde e fericirea? Ea a constat în stradania de a obtine.

Conceptiile despre fericire se deosebesc prin rostul pe care îl atribuim celorlalti în dobândirea propriei fericiri.  Cum putem sa gasim fericirea într-o lume în care realizarea propriilor dorinte depinde de ceea ce doresc si fac semenii nostri? De multe ori, dorintele a doi oameni intra în conflict si ca urmare, fiecare încearca sa împiedice realizarea dorintei celuilalt. Nimeni nu renunta fara sa lupte la fericire. Concluzia filozofiei a fost ca nu exista fericire solidara.

Dar nu trebuie ignorat faptul ca ai nevoie de ceilalti pentru a fi fericit. Un organism care este desprins de prezent moare; la fel si un om desprins de societate, de semeni, se poate pierde pe sine, asa cum a patit si Iona, personajul lui Marin Sorescu, care de atâta singuratate, si-a pierdut pâna si ecoul.

Nu putem afirma ceva cu certitudine despre fericire, ci doar ca ea este ceea ce percepe si ce simte fiecare. Ea este una din marile întrebari ale umanitatii si va mai ramâne înca unul din misterele existentei noastre:

"Sunt clipe când îmi pare ca tot ce-a trebuit

Sa aflu despre lume, de mult am deslusit.

Dar stelele ma mustra tacut din patru zari:

"N-ai dezlegat nici una din marile - ntrebari.""

Azi mi-am amintit de timp...

Existenta noastra este reglata datorita timpului,de la nastere pâna la moarte.Credem ca timpul ne apartine dar din pacate nu-l putem cumpara.Se pare ca nasterea e începutul timpului iar moartea sfârsitul,dar este doar o aparenta deoarece aceste doua evenimente sunt doua puncte dintr-o continuitate.

Cu timpul totul se schimba,persoana care suntem în societate,aparenta noastra si chiar eul nostru interior se transforma.Existenta noastra e marcata de schimbari continue chiar daca nu ne place si încercam sa le tinem piept.În acelasi timp,lumea din jurul nostru se schimba.Transformarile ne însotesc toata viata,dar din pacate nu ne convine,ne este frica de ele,deoarece suntem incapabili sa le controlam.Aparitia unei schimbari pe neasteptate ne da sentimentul ca viata poate lua o alta directie.Ca marea majoritate a lucrurilor,schimbarile nu sunt nici negative,nici pozitive,se produc atâta tot.

Schimbarea este a faptul de a parasi o situatie veche si familiara descoperind una noua si necunoscuta.Nici una,nici alta nu ne deconcentreaza,ci trecerea de la una la alta."În viata,când o usa se închide,o alta se deschide...dar culoarul dintre ele este cel mai greu de parcurs."Prin usa care se închide putem întelege sfârsitul unei relatii,o despartire sau un doliu.Apoi intram într-o faza dezagreabila când plângem dupa ceea ce lasam în urma noastra,traind în nesiguranta la ceea ce va urma.Aceasta perioada este greu de trait si în momentul când avem impresia ca nu mai avem nici o forta,ca toate puterile ne-au parasit,se produce un eveniment:un nou început.O usa se deschide.Daca încercam sa rezistam schimbarilor o vom face toata viata.De aceea trebuie gasita o solutie prin faptul de a accepta ceea ce ni se întâmpla,ca este de bine sau ca este de rau.

"Dragostea e speranta si fara speranta lumea nu ar exista."Octavian Paler

Nu despre prejudecati!

Initial am vrut sa scriu despre prejudecati, despre cat de mult ne limiteaza. Avem anumite asteptari de la oameni si ne formam parerea despre ei in functie de hainele pe care le poarta, de culoarea parului, de ochelarii de soare sau de locul din care vin...

E adevarat! Hainele unui om sunt semnatura personalitatii sale. Felul in care isi poarta pantofii poate spune daca este un excentric sau un om "normal".

Ma intreb ce s-ar intampla daca nu am cunoaste nimic despre o persoana. Daca nu am sti de unde vine sau incotro se indreapta. Ce au fost sau sunt parintii lui, cu ce se ocupa el sau ea. Ma intreb daca am fi in stare, atunci, sa ne concentram strict asupra lui a omului care este.

Dar nu, n-o sa scriu despre prejudecati. O sa scriu despre....despre toate lucrurile pe care mi le doresc, pe care nu le-am avut si care sunt atat de marunte....

Oare ce vreau acum?
Vreau ca in secunda asta sa ma indragostesc si sa vina primavara!

Incercare

Imi spunea cineva candva ca voi simti o placere deosebita daca ma arat modesta, naiva, supusa, cu aerul ca inteleg cat mai putin sau nimic din ceea ce mi se spune, dar in acelasi timp sa inteleg totul si sa privesc cu detasare ceea ce se intampla si cu o linistita ironie.
Poate ca nu am experimentat prea des acest sfat, dar de cele cateva ori (putine, intr-adevar) am avut o satisfactie nebuna. Nu aveam o privire de atotstiutoare, dar nici una tampa. Nu ma erijam in detinatoarea adevarurilor absolute, dar nici nu paream omul din epoca de piatra. Nu ca acel om ar fi fost prost, ci pentru ca nu cunostea atatea sensuri ale vietii si-ale cuvantului. Aveam o figura normala, ma comportam aproape ireprosabil, doar ca nu comentam unde se astepta sa comentez si nu faceam referiri acolo unde se credea ca ele ar fi necesare. Surpriza de pe chipul celor care-mi asteptau reactiile (nu acestea, ci ceea ce credeau ei ca voi face sau spune) era nedisimulata. Nu aveau timp sa se gandeasca si la aceasta posibilitate (de-a nu comenta, de-a asculta, de-a fi detasata). Poate ca era un joc de-al meu, dar, la un moment dat, mi s-a parut crud. Plus ca putea denatura.
   Acum incerc sa-mi exprim parerile, sa las sa se observe pe fata mea ce cred despre un subiect sau altul, dar parca nu mai am aceeasi figura, parca nu mai este aceeasi placere. Insa sunt cu constiinta impacata ca nu insel, ca nu mint. Macar prin gesturi sa par normala. Nu ca n-as fi, dar totul este interpretabil si oamenii se pot lansa in aprecieri care mai de care mai abracadabrante.
   O sa inchei cu ceva frumos. N-am spus eu, poate n-a spus-o nici cel de la care am auzit-o. Mi-a placut si v-o impartasesc. Sau mi-o repet mie insami:
   "In infinitul timpului si al spatiului, ne-am intalnit in aceeasi nebuloasa, in acelasi sistem solar, in acelasi secol, pe aceeasi planeta, in generatii apropiate sau asemanatoare, in acelasi continent sau chiar in aceeasi tara, poate si-n acelasi oras, si totusi ne uram, ori cel putin suntem indiferenti unul fata de altul, in loc sa ne aruncam unii in bratele altora, inteligenti si prosti, buni si rai, frumosi si urati, inmarmuriti de spaima naturii infinite si ostile."

Pariu

Un om nu începe să existe decât atunci când începe să parieze pe el însuşi. Abia atunci capătă contur, abia atunci îşi iese din propria umbră, abia atunci este mai mult decât moştenirea genetică şi decât influenţele mediului său. Dincolo de acest schelet al moştenirilor şi influenţelor, tot ceea ce suntem este rezultatul propriilor noastre alegeri.

Vine o vreme când familia în care ai crescut nu mai constituie o explicaţie pentru situaţia ta actuală. Vine o vreme când complexele şi frustrările se opresc la pragul de unde începe propria responsabilitate.

Pe drumul către propriile idealuri, pariez în fiecare moment ceea ce sunt pe ceea ce pot deveni. Mă întreb adeseori dacă am reuşit să scot maximum din cutare situaţie, dacă am omis sau nu oportunităţi care mi s-au oferit, dacă am ştiu să descifrez corect sanşele de care m-am izbit şi, din ce în ce mai accentuat, metafora pariului îmi vine în minte. E o proiecţie, e un risc, este un joc de şanse, o aglomerare de sensuri moştenite sau inventate.
La jocul de whist, sunt oameni care joacă la 0 majoritatea mânilor. Este un pariu sigur şi prudent, însă pe termen lung se dovedeşte o strategie păguboasă. A juca la sigur înseamnă lipsa de curaj de a forţa faptele şi împrejurările, înseamnă lipsa de creativitate de a scoate din puţin puţin mai mult. Când mă uit în jur la oamenii pe care îi admir, observ că aceştia nu au avut mai multe şanse decât restul, însă au reuşit să scoată cel mai mult din cărţile primite.
Observ că marile destine aparţin acelor oameni care au luat cele mai riscante decizii. Să fiu înţeleasa, orice decizie este riscantă pentru că nu deţii niciodată toate informaţiile necesare pentru a face un pas sigur şi raţional. În acel vid de date şi certitudine, apare acel leap of faith ....
Scriu aceste rânduri în mijlocul unor decizii pe care le iau în ciuda faptului că nu deţin cunosc toate variabilele, toate avantajele şi dezavantajele. Doar cu ideea că, într-un fel sau altul, nicio îndrăzneală nu rămâne nerăsplătită.

Intre Cineva si Celalalt

Merg pe drum si privesc in jurul meu. Despartiri. La tot pasul, lumea se desparte. Ea de el. El de ea.

Cineva sta pe loc. Plange. Celalalt pleaca mai departe. Cioburi peste tot. De inimi sparte. Tipete mute. De suflete inecate.

Se spune ca primim fiecare ce meritam. Dar nu. Nu e asa. Primim  fiecare ceea ce permitem.

Inainte ma opream  sa plang alaturi de ei.  Sa zambesc. Sa mangai. Sa ajut.  Acum nu mai pot. Nu mai am cu ce. Zambetele-mi sunt pe numarate si am devenit zgarcita. Bratele-mi  sunt amortite. A curs o vesnicie de la ultima imbratisare. Si-un urias de piatra imi biciuie simturile. Sau poate astea nu-s decat scuze. Ieftine. Poate ca nu-mi mai pasa. Poate am inceput sa raspund la nepasare. A ta. A lui. A tuturor. Si am strans, in mine,  multe raspunsuri.

Cineva plange. Se aude pana aici. Probabil celalalt a plecat. S-a plictisit. Sau, pur si simplu, altcineva i-a zambit mai frumos.  Nu are importanta. S-a intamplat acum, probabil mai devreme. Sigur s-ar fi intamplat mai tarziu. Oamenii nu mai au rabdare sa asculte, sa se cunoasca, sa creasca impreuna, sa daruiasca, sa se priveasca. Oamenii nu mai vor sa se arate. Nu mai vor sa comunice. Nu mai vor sa riste. Ei nu se mai opresc. Sa inteleaga. Sa ierte.  Sunt mult prea grabiti. Iubesc in graba. Cineva plange degeaba!

Inainte m-as fi oprit. Acum privesc de la distanta, zambesc trist si merg mai departe. Fiecare cu drumul sau. Sub un cer cu mii de toane.  Prea multe drumuri paralele. Prea multe departari.

Mi s-a spus odata: „ai grija cand arunci cu bumerangul… se-ntoarce cand te astepti mai putin”.  De atunci il tin pe al meu in teaca. Sa evit surprizele… placute… neplacute… Altii il folosesc. Arunca odata cu el mii de vorbe: vorbe de bine… vorbe de ocara… Arunca iluzii peste tot. Adevaruri. Minciuni.  Arunca iubiri. Am aruncat si eu… demult de tot… Si s-a intors. M-a pocnit cand uitasem de el.

Cineva plange, dar nu mai plange in mine.

In alta galaxie, celalalt plange. Celalalt a plecat. S-a saturat, s-a plictisit, sau poate doar a innebunit. Cineva nu mai vrea nimic. Celalalt o vrea inapoi. Radacinile sunt mult prea puternice. Inelele nu se rup usor. Probabil cieneva nu va reusi, dar macar incearca.

Celalalt plange, dar nu mai plange in mine.

Prea multe despartiri. Dar eu  merg inainte. Am numai ziduri in urma mea. In fata, se asterne o zare. Dupa colt, stiu ca se intersecteaza drumuri. Se strang maini, se schimba zambete, se daruiesc imbratisari si se fac popasuri… pentru iubire.

Ganduri

Nici nu ne putem imagina ce ascundem în noi şi ce ascunde lumea, trăim periferic şi mulţumiţi, până când se întâmplă ceva care ne face să ne trezim într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea noastră ne frământă ca într-o vâltoare. Toate barierele şi limitele obişnuite. Faţă de comportamentul normal anchilozat în forme şi cadre, atitudinea noatră devine incalificabilă, nimic nu mai seamnă cu ceea ce a fost, noi nu mai semănăm cu cei care eram.

O fi bine, o fi rău?...Primele întrebări pe care o fiintă raţională şi perfectibilă şi pe pune…

Personal…nu mai am habar despre ce e bine şi ce e rău, ce e permis şi ce nu este permis, nu pot condamna şi nu pot lăuda. Şi nimeni nu ar trebui să condamne fiincă nimeni nu deţine miraculoasă măsură cu care se câtăresc faptele bune şi rele. Puţine criterii mai sunt vabalabile în ziua de azi şi apoape nici un principiu nu-l mai găseşti ca fiind consistent. Mă miră cum unii se mai preocupă de studiul moralei şi scriu kilometri de pagini dedicate eticii şi normelor de comportament. Dacă aş fi siceră ar trebui să mărturisesc că acum puţin îmi pasă de imperativul categoric al lui Kant că oricum este imposibil de realizat, mă apropii mai mult de Mill, care susţine că acţiunile sunt corecte în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi incorecte în măsura în care tind să promoveze reversul ei, şi îl las pe Kant în păcatele lui să-şi fluture imperativul categoric până o să-i amorţească încheieturile. Dar de fapt mă leapăd de toţi vorba lui Cioran” 

Singurul merit al filosofilor este că s-au ruşinat uneori că sunt oameni. 

Adevărul este că până azi nimeni nu a putut spune în mod categoric ce e bine şi ce e rău, ce e mai trist este că totuşi nu ne putem dispersa de întrebuinţarea acestor expresii. Sincer, morala pentru mine a devenit atât de complexă şi contradictorie, valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieţii. Căci în faţa faptului imediat toate principiile sunt atât de nule , încât te întrebi de ce nu ar fi mai accetabilă o viaţă fără criterii, o lume de fantezie şi de vis, unde nu s-ar vorbi de bine şi de rău.

Cred în toate câte le-am zis mai sus şi mi le asum, moraliştii şi fanaticii pot să-mi biciuiască spatele până l-or face ţăndări atâta timp cât aduc argumente viabile.

Ce spun? Că în lume triumfă doar pentru moment, fericirea, satisfacţiile minore coantificabile fiind doar faptele bune şi realizările morele. Deci suferiţi , abţineţi-vă de la orice lucru care v-ar putea aduce fericirea, suferiţi îngradiri felurite că aşa o să fiţi mulţumiţi de voi îşivă şi veţi fi răsplătiţi, dacă nu în lumea asta, într-o alta.

Conform lor după toate mizeriile lumii la sfârşit apare  triumful final al binelui şi biruinţa definitivă a virtuţii. Aşteptaţi-o…!

Nu mai căutaţi să vă justificaţi fericirea…ea este o stare atât de pură şi de generoasă. M-am întrebat care este cea mai bună parte din mine, cea care dă sau cea care justifică, acum îmi pot răspunde că cea mai bună parte din mine este cea acea care începe să trăiasca, care are curajul fiecărei clipe, care pune în fiecare moment atâta pasiune şi atâta ardoare, încât fiecare clipă să devină o eternitate.