Ganduri

Nici nu ne putem imagina ce ascundem în noi şi ce ascunde lumea, trăim periferic şi mulţumiţi, până când se întâmplă ceva care ne face să ne trezim într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea noastră ne frământă ca într-o vâltoare. Toate barierele şi limitele obişnuite. Faţă de comportamentul normal anchilozat în forme şi cadre, atitudinea noatră devine incalificabilă, nimic nu mai seamnă cu ceea ce a fost, noi nu mai semănăm cu cei care eram.

O fi bine, o fi rău?...Primele întrebări pe care o fiintă raţională şi perfectibilă şi pe pune…

Personal…nu mai am habar despre ce e bine şi ce e rău, ce e permis şi ce nu este permis, nu pot condamna şi nu pot lăuda. Şi nimeni nu ar trebui să condamne fiincă nimeni nu deţine miraculoasă măsură cu care se câtăresc faptele bune şi rele. Puţine criterii mai sunt vabalabile în ziua de azi şi apoape nici un principiu nu-l mai găseşti ca fiind consistent. Mă miră cum unii se mai preocupă de studiul moralei şi scriu kilometri de pagini dedicate eticii şi normelor de comportament. Dacă aş fi siceră ar trebui să mărturisesc că acum puţin îmi pasă de imperativul categoric al lui Kant că oricum este imposibil de realizat, mă apropii mai mult de Mill, care susţine că acţiunile sunt corecte în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi incorecte în măsura în care tind să promoveze reversul ei, şi îl las pe Kant în păcatele lui să-şi fluture imperativul categoric până o să-i amorţească încheieturile. Dar de fapt mă leapăd de toţi vorba lui Cioran” 

Singurul merit al filosofilor este că s-au ruşinat uneori că sunt oameni. 

Adevărul este că până azi nimeni nu a putut spune în mod categoric ce e bine şi ce e rău, ce e mai trist este că totuşi nu ne putem dispersa de întrebuinţarea acestor expresii. Sincer, morala pentru mine a devenit atât de complexă şi contradictorie, valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieţii. Căci în faţa faptului imediat toate principiile sunt atât de nule , încât te întrebi de ce nu ar fi mai accetabilă o viaţă fără criterii, o lume de fantezie şi de vis, unde nu s-ar vorbi de bine şi de rău.

Cred în toate câte le-am zis mai sus şi mi le asum, moraliştii şi fanaticii pot să-mi biciuiască spatele până l-or face ţăndări atâta timp cât aduc argumente viabile.

Ce spun? Că în lume triumfă doar pentru moment, fericirea, satisfacţiile minore coantificabile fiind doar faptele bune şi realizările morele. Deci suferiţi , abţineţi-vă de la orice lucru care v-ar putea aduce fericirea, suferiţi îngradiri felurite că aşa o să fiţi mulţumiţi de voi îşivă şi veţi fi răsplătiţi, dacă nu în lumea asta, într-o alta.

Conform lor după toate mizeriile lumii la sfârşit apare  triumful final al binelui şi biruinţa definitivă a virtuţii. Aşteptaţi-o…!

Nu mai căutaţi să vă justificaţi fericirea…ea este o stare atât de pură şi de generoasă. M-am întrebat care este cea mai bună parte din mine, cea care dă sau cea care justifică, acum îmi pot răspunde că cea mai bună parte din mine este cea acea care începe să trăiasca, care are curajul fiecărei clipe, care pune în fiecare moment atâta pasiune şi atâta ardoare, încât fiecare clipă să devină o eternitate.