Tu

Hei! Tu cea care simte alături de ei!   
 
 Hei, Tu! Opreşte-te! Pentru o clipă gândeşte pentru Tine! Uită pentru un moment de ceilalţi. Ştii şi Tu de ce mereu Te gandesti la problemele celorlalţi: ca să scapi de propriile probleme... Orice ai face nu poţi scăpa de ele! În orice caz le poţi amâna.... Sunt ca râia: contagioase şi dureroase!

Mereu încerci să păstrezi acel zâmbet superb dar fals. Niciodată nu vorbeşti despre Tine. Preferi să-i asculţiși să le dai sfaturi. Nu Te suporți cand nu ai Tu o rezolvare pentru suferința acelei persoane. Trebuie Tu s-o rezolvi şi pe asta! Grav este că eşti un bun ascultător şi sfătuitor şi este felul tău de a-ţi vindeca rănile din suflet. Când te simţi Tu prost, multe persoane se interesează dacă pot să te ajute dar le îndepărtezi de viaţa ta simplu : „ Lasă viaţa mea! Tu ce ai mai făcut?”

 Nu de puţine ori, sunt momente în care Te desprinzi pur şi simplu de realitate şi stai şi analizezi ce e în jurul Tău: lume fericită! Lume fericită datorită ţie! Îi vezi aşa frumos fiecare cu perechea lui iar Tu că în totdeauna singură... Nu că Te deranjează dar ar fi frumos să fii şi Tu în „trend” măcar o data... 

În orice caz, mai devreme sau mai tarziu o sa fiu si Tu la fel ca ei... Fericită! Până atunci Tu continuă să ajuți pe oricine are nevoie de tine!

P.S.: Nu Te iubeste nimeni mai mult decât Tine;)

Draga Univers,

Adevarul este ca m-am pierdut. Nu stiu exact care a fost momentul, insa stiu sigur ca s-a intamplat intr-o fractiune de secunda.

Incerc sa-mi dau seama cine sunt, cine am fost si mai ales, cine am sa devin. In cazul in care acest proces se numeste maturizare, nu stiu exact unde am dormit 26 de ani si de ce incep sa ma trezesc.

Mi-am cautat culcus in sufletul unor oameni care-mi mangaiau fiorii. Degeaba.
Imi cer scuze daca i-am incomodat cu prezenta mea. Am sa incerc sa evit pe viitor...

Nu-mi prea place de mine acum.

Am zile in care sunt ok, sau cel putin dimineti....probabil este un inceput.

Nu mai caut raspunsuri la cei din jur - le caut in mine. La fel de greu mi se pare. Mi-am epuizat aproape toate "de ce-urile" sau am uitat sa le spun cu voce tare.

Am prostul obicei sa fiu sincera si sa spun ce simt. Prost obicei, repet. Unii cred ca ma joc, altii ma vad depresiva, poate unii ma vad disperata, iresponsabila, impulsiva, rea..

Nu-mi prea pasa.

Oricum, vad ca timpurile se schimba. Sexul nu mai este subiect tabu, in schimb sinceritatea da...
Inca mi se pare ciudat. Sinceritatea sperie si indeparteaza oamenii. Si eu care credeam ca minciuna, rautatea si ipocrizia ar trebui sa faca asta.

Oamenii care se sperie de sinceritate nu sunt oameni pe care ar trebui sa-i am in preajma sau sa mi-i doresc sa fie prin apropiere.

De abia astept sa vina ziua in care am sa scriu, alb pe negru: totul e foarte bine! Si chiar asa sa fie, pentru mai mult timp, si nu doar pentru o zi.

Incep sa ma plang cam mult si nu mi-a placut niciodata sa fac asta.
In plus, sunt chiar draguta cand zambesc si nu prea ma prinde deloc starea asta semi--melancolica-depresiva.

Te rog frumos sa nu ma mai pedepsesti pentru mult timp, sa incepi sa ma ierti si sa ma ajuti sa-mi revin cat mai repede.
Multumesc.

Cu multa simpatie,

Mirona

Cuvantul scris

Astazi ma gandesc...de fapt, in acest moment ma gandesc. La ce? Primul raspuns este inevitabil: la nimic. Insa nu sunt in dispozitia de a genera o discutie despre nimic, in schimb sunt intr-o dispozitie foarte calma, usor ciudata.
Ma gandeam la cat suntem de diferiti si in acelasi timp la cat suntem de asemanatori. Cum ceea ce vad scris de altii ma fac sa strig "Daaaa,daaa.Stiu! Si eu am trecut prin asta" sau "Hei, exact asta simt acum" sau ma fac sa-mi doresc sa cunosc acei oameni, sa ies cu ei la o cafea si sa vorbim ore in sir, si asta doar pentru ca am sentimentul ca ne-am potrivi si ca suntem compatibili. Sunt uimita de cati oameni interesanti descopar citind bloguri. Ma transpun in lumea lor, si pentru cateva momente, am senzatia ca viata mea e mult prea banala, ca stilul meu e mult prea simplist, ca ei au reusit sa spuna intr-un "ambalaj cu funda rosie" tot ceea ce eu n-am reusit sa spun...sau nu m-am gandit sa spun.
Apoi deschid ochii si-mi dau seama ca nu e asa. Realizez ca fiecare are ceva unic si ceva special, ca fiecare are o anumita calitate...si daca unii pot sa-mi genereze stari stranii prin scris, eu poate pot sa le generez astfel de stari prin viu grai...
Ideea e ca scrisul ne ajuta sa ne descoperim...atat pe noi, cat si in fata celorlalti. Si de ce sa nu spunem? Uneori ceea ce scriem ne transforma in niste persoane fascinante, inexplicabil de complicate sau amuzante sau inteligente, mai pe scurt, ne modifica. Nu spun ca nu suntem asa si in realitate...dar parca prin scris ne vine mai usor sa "vorbim",nu?
Insa nimic, dar absolut nimic nu se compara cu o intalnire fata in fata, pentru ca numai atunci personajul creat de mintea ta (sau a mea) capata dimensiuni umane...si putem incepe o conversatie "pe picior de egalitate".
Ma gandesc...ca poate daca lasam la o parte toate mastile si toate aerele de fiinte intangibile si abstracte...undeva, cu totii suntem asemanatori...
Si totusi, daca toti am fi asemanatori, unde ar mai fi farmecul? Imprevizibilul, misterul si curiozitatea fac diferenta.

Relativitate

Imi aduc aminte de o perioada din viata mea (cu mai multi ani in urma) cand eram atat de fericita - fara un motiv anume, fiind eu, vie, sanatoasa, umana - ma tot gandeam si contemplam la ceva ce m-ar putea face sa-mi depasesc starea de euforie ajungand la una superioara... N-am reusit sa gasesc ceva care sa ma faca mai fericita dar nici ceva care sa ma intristeze. Eram constanta.

Ma tot minunam si-mi spuneam "cat de putin are omul nevoie sa devina fericit!".

Totul se petrecea in mintea mea, intr-o secunda, pur si simplu imi admiram momentul ireal...

Acum stau si o rumeg: nu eram nici mai grasa nici mai slaba, nici mai urata si nici mai frumoasa, eram aceeasi eu. Asa mi se nazarise mie, sa ma privesc in oglinda, sa cred despre mine ca sunt fericita si ca nu se poate sa fiu mai mult de atat, sa ma bucur de momentul acela fara sa-mi mai doresc nimic altceva.

Apoi, intr-o alta perioada de timp, total nefericita, cugetam momentul si-mi spuneam "ce poate fi mai rau de atat?sa mor?ar insemna sa scap de suferinta si de durere". Tot astazi constat ca intre starea de fericire de mai sus si starea deplorabila nu exista nici o diferenta. Aceeasi eu, vie, sanatoasa, aceleasi ore curgand greu (sau usor), aceeasi infatisare, acelasi suflet.

Circumstante diferite? Faptul ca m-am aflat in sud sau in nord? Ca am fost langa un om sau altul? Ca am avut mai multi prieteni sau mai putini?

De ce intr-o zi pluteam iar in alta plangeam?

Eu cred ca fericirea sau durerea sunt undeva in mintea noastra. Nu spun ca nu exista, nu spun ca motivele nu pot sa ne stimuleze in a nutri un sentiment sau altul, spun ca depinde de noi sa vedem jumatatea plina sau cea goala a paharului si sa alegem ce simtim.

Unii se pot bucura de jumatatea goala (mai putin de baut, de indurat) altii se pot intrista de jumatatea plina (mai mult de indurat, pana cand Doamne?) insa asta nu inseamna ca o jumatate sau cealala e buna sau rea.

De fapt eu incerc sa ma autoeduc, sa-mi dovedesc mie ca pot sa dau cate o definitie pentru fiecare sentiment pe care-l nutresc.

N-as vrea sa incep sa-mi cataloghez starile dupa cat de putin fericita, cat de "foarte fericita", trista, suferinda sau de-a dreptul depresiva pot sa fiu.

As vrea totusi sa-mi gasesc eu-ul acela pe care credeam ca-l cunosc bine dar uite ca incepe sa-mi fie pe zi ce trece mai strain.

Inca nu sunt pregatita sa va vorbesc despre mine :) a fost un efort mental destul de mare sa leg toate frazele de mai sus (cu sau fara logica) si sa ajung la concluzia ca totul (sau ma rog, aproape) este relativ.

Pana si definitiile.

Lume (im)perfecta

Uneori ma intreb ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu ar fi creat o lume perfecta. Daca singurul nostru defect ar fi fost faptul ca nu putem fi mai presus decat El. Probabil nu ne-am plange zi de zi de viata pe care o ducem, probabil am fi toti oameni de succes, oameni impliniti.

Nu ar mai exista vagabonti, esecuri, dezamagiri in iubire, suflete pierdute in taramul nimanui si nici frustrati care sa-si spuna ca nu poti face ceea ce ei nici macar nu au incercat.

Daca ar exista o astfel de lume, ar fi de ajuns sa ne uitam in stanga si sa vedem perechea perfecta. Apoi in dreapta la fel. Peste tot chipuri fara defecte. Peste tot in jur ar domina frumusesea, linistea si calmul. Razboaiele si oamenii inselati ar fi basme cu final trist.

Dar nu exista.  E mai bine asa. Decat o frumusete eterna prefer o fata plina de riduri la adanci batraneti, care sa reflecte toate incercarile vietii la care am fost supusa. Decat sa stiu ca sunt iubita pana la infinit si inapoi, prefer sa traiesc zi de zi ca si cum ar fi ultima in care voi mai beneficia de aceasta comoara. Decat sa traiesc pentru nimic, intr-o armonie si eterna… plictiseala, prefer sa mor pentru ceva.

Ceva care face din mine un om adevarat. Mai presus de toata perfectiunea. Pentru ca din noroi sa nasc cei mai frumosi nuferi, din esec cele mai marete realizari si din suferinsa cea mai placuta fericire. Fericirea mea. Obsinuta cu sudoare si sacrificii pe care altii nu sunt in stare sa le faca.

Credinta optimista

Eu cred cu tarie intr-o dragoste adevarata: pura, sincera, neconditionata si mai ales puternica. O iubire adevarata nu se termina niciodata, nu are sfarsit, ci doar inceput..si niciodata nu ai sa poti s-o uiti: va fi mereu in mintea ta, pas cu pas, nu-ti va da liniste, iar singura posibilitate ca lucrurile sa fie din nou"la locul lor"  este sa o poti simti iar.
Pentru fiecare exista omul potrivit: cel care nu te face sa suferi in mod intentionat, cel care te intelege, si mai ales cel care se indragosteste in fiecare zi de tine. Sunt mai mult ca sigura ca toti o sa avem parte de asa ceva: de cineva care ne va scrie lucruri frumoase si sincere, cineva pe care l-am marcat definitiv si iremediabil. 
Fericirea este perisabila, iubirile trec si vin, suferinta in cele din urma va amorti, dar o iubire unica ramane acolo pentru totdeauna.
Aceasta iubire nu tine cont de caracterele oamenilor, poti sa vezi doua firi total diferite care isi completeaza unul altuia frazele...iubirea aceea unica nu are limite. Atunci cand pune stapanire pe tine, acolo ramane.
Se spune ca in viata avem parte doar de o mare iubire....da, poate ca este adevarat. O mare, singura, unica, completa, extraordinara iubire..si un milion de alte iubiri trecatoare, efemere, de umplutura.
Si stiti ce? Niciodata nu ma voi putea multumi cu "bine" in loc de "perfect" si niciodata voi fi satisfacuta de o simpla iubire, pana n-o gasesc pe aia care poate sa imi dea fiori in fiecare clipa.
"O mare iubire vine de la sine, atunci cand te astepti mai putin...si atunci cand o meriti pe deplin.", spune o voce timida dinauntru..

Despre gemene

Dragostea si dorinta.

Rude nu intotdeuna apropiate.

Uneori nascute ca gemene , dar niciodata identice.

Dorinta : nevoia de a consuma , de a se infiltra , a devora , ingera si digera ; in ultima instanta , reprezinta nevoia de a anihila.Dorinta nu are un alt imbold mai puternic decat prezenta unui altuia diferit , a diferentei.Aceasta prezenta este intotdeuna un afront si o umilinta.Dorinta consta in nevoia irezistibila de a razbuna acest afront si aceasta umilinta.Ea reprezinta impulsul nestavilit de a anihila individualitatea din celalalt ; existenta unei entitati altfel ii repugna si o infioara ; dorinta este sedusa de promisiunea explorarii unei individualitati virgine fiind, totodata , iritata de originalitatea care nu se da batuta , de incapatanarea unui altuia de a ramane diferit. Dorinta este animata de nevoia de a "dezbraca" sau anula diferenta din ceilalti , lasandu-i , in acest fel , lipsiti de putere.Cazuta in mrejele instinctului , delectarii, explorarii si domesticirii , originalitatea se farama , de obicei , sub presiunea tentatiilor.

Ce ramane dupa ce carbunele diferentei si originalitatii este ars de flacara dorintei ? Cenusa , resturi irecuperabile , lipsite de resurse.
Resursele atrag , cenusa inutilizabila dezgusta.Dupa parjolul dorintei , resursele sunt cenusa.

Se pare ca , dupa stoarcerea originalitatii si aruncarea la gunoi a carapacei acesteia , dorinta tinde sa se risipeasca ; treaba fiind facuta , dorinta isi cauta alt locatar.In esenta ei , dorinta inseamna nevoia de a distruge.Indirect , nevoia de autodistrugere a sinelui ; dorinta este contagioasa , de la nasterea ei si pana la moarte.Acest lucru este , insa, un secret bine pazit ; o taina tinuta departe chiar de sine insusi.

Dragostea , pe de alta parte , semnifica impulsul de a avea in grija si de a conserva obiectul acestui impuls.Dragostea este centrifuga, dorinta, centripeta.Dragostea este nevoia de expansiune , de trecere "dincolo" , de depasire a limitelor orizontului.Ea isi doreste sa ingereze , sa absoarba si asimileze subiectul in obiect , si nu viceversa , asa cum se intampla cu dorinta.Dragostea inseamna multiplicare a lumii , fiecare adaugire adusa de ea purtand amprenta eului care iubeste ; in dragoste, sinele este , putin cate putin , trasplantat in univers.Eul care iubeste se amplifica spre lume prin daruirea catre obiectul iubirii .Dragostea reprezinta supravietuirea eului prin originalitatea sau diferenta celui iubit.Dragostea semnifica nevoia de a proteja , hrani si adaposti ; ea este insufletita de necesitatea de a mangaia , alinta si alina , ferita fiind cu o armura impenetrabila fata de sagetile geloziei.
Daca dorinta vrea sa consume , dragostea vrea sa posede.In timp ce implinirea dorintei este concomitenta cu anihilarea obiectului ei , dragostea se amplifica pe masura ce ia in stapanire si se implineste pe masura trecerii timpului.Dorinta este autodistructiva , dragostea se perpetueaza prin ea insasi.
Asemeni dorintei , dragostea este o amenintare pentru obiectul ei.Dorinta isi distruge obiectul , distrugandu-se astfel pe sine insasi ; plasa protectoare de paianjen pe care dragostea o tese grijulie in jurul obiectului ei , transforma obiectul in sclav.Dragostea ia prizonieri si ii ingrijeste in inchisoarea din ea ; ea pune stapanire din nevoia de a avea grija de ostatecul ei.

Dorinta si dragostea actioneaza pe cai incrucisate.Dragostea este o panza de paianjen intinsa pentru eternitate ; dorinta este o stratagema de a fi scutit de povara de a tese o panza de paianjen.Prin natura ei , dragostea se straduieste sa perpetueze dorinta.Dorinta , pe de alta parte , nu suporta catusele dragostei.

Nostalgie

A fost o vreme cand credeam in eroii din basme, in zane si in faptul ca Binele invinge intodeauna.
A fost o vreme cand eram tot timpul fericita, indiferent de cate lacrimi varsam.
A fost o vreme cand credeam ca Universul este cuprins intre marginile locului in care traiam.
A fost o vreme cand intins pe spate in iarba verde priveam norii care capatau forme ciudate, si totusi cunoscute.
A fost o vreme cand seara, desi imi era teama de intuneric ieseam sa privesc sclipirea stelelor.
A fost o vreme cand credeam ca tineretea fara batranete este posibila, ca nu am sa mai cresc si ca cei dragi vor ramane asa cum ii stiu dintodeauna, vesnic tineri.
A fost o vreme cand timpul nu trecea pe langa mine, parca nu mi se scurgea printre degete, parca nu ma abandona in uitare.
A fost o vreme cand pentru fiecare palma primita varsam lacrimi, ma caiam, dar nu ma resemnam.
A fost o vreme cand sa cad si sa ma ridic era la ordinea zile.
A fost o vreme cand puteam sa plang linistita, cand lovita ma ridicam si imi continuam drumul.
A fost o vreme cand visam la orice si a doua zi credeam in visul meu.
A fost o vreme cand iubeam toata lumea si ei ma iubeau.
A fost o vreme cand urmarind-il toata ziua ii aratam ca il plac, poate chiar ca il iubesc, desi mai mult ca sigur nu stiam ce insemna iubirea.
A fost o vreme cand puteam sa ma comport ca un copil fara ca cineva sa ma judece.
A fost o vreme cand credeam ca a fi politicos si a-i respecta pe ce din jur imi aduce respectul lor.
A fost o vreme cand credeam ca toti oamenii sunt buni indiferent cat de rai pareau la prima vedere.
A fost o vreme cand orice greseala facuta nu ma urmarea prea mult timp, iar consecintele erau fie minime, fie, de cele mai multe ori, inexistente.
A fost o vreme cand ulita pe care ma jucam toata ziua era cel mai frumos loc de pe pamant.
A fost o vreme cand luam totul asa cum era, cand nu eram atenta la detalii, cand nu interpretam.
A fost o vreme cand credeam ca eram pregatita sa dau piept cu viata, s-o infrunt.
A fost o vreme cand ma grabeam sa cresc.
A fost o vreme ...

Ecuatia vindecarii

La limita dintre ratiune si sentiment exista un prag al neputintei.

Mintea iti este bombardata cu un miliard de ganduri, sugestii, ipoteze, solutii si concluzii...iar tot ce poti sa faci este sa stai.
Corpul iti este imobilizat.

Astepti.

Speri ca altcineva sa gaseasca rezolvarea pentru problemele tale. Sa te trezesti intr-o dimineata, sa ai capul limpede si sa stii exact ce ai de facut.

Vrei sa treaca timpul mai repede, sa acopere ranile, ideile, cicatricile si amintirile.

Esti in punctul in care te cuibaresti frumos in palmele altei persoane si astepti ca ea sa stie ce-i mai bine pentru tine.

Totul se intampla in capul tau. Aparent esti bine: respiri, zambesti, mergi, fumezi.

Dar in capul tau se da o revolutie: fiecare emisfera este guvernata de un juriu care-si prezinta opiniile. La mijloc e constiinta pe post de judecator.

Trebuie sa iei atitudine!

Te ridici frumos din locul in care te-ai cuibarit, iti lipesti fericirea de piept, in cele din urma va fi absorbita iar de organism, si lasi in urma un pic de incredere.

Cine stie? Poate isi va face efectul.

Daca nu, scrii o scrisoare lui Cronos si-l rogi frumos sa-ti prescrie o reteta in regim de urgenta, pentru ca vrei sa te faci bine mai repede.

Apoi te rogi sa-l gasesti pe zeu intr-o pasa buna si tu sa fii exceptia care confirma regula.

Nu-i asa ca ar fi grozav?

Sentimente antagonice

Tristetea e un sentiment de care ne agatam cateodata pentru ca ne este atat de familiar. Oricat s-ar afirma contrar, omul este o fiinta care prefera sa ramna intr-o tara corupta pentru ca o cunoaste, inr-un oras jegos pentru ca il cunoaste, inr-o casa mica pentru ca s-a obisnuit sa se intoarca pe acelasi drum acasa, intr-o stare pentru ca a devnit parte a fiintei lui si ii e frica de schimbare. Schimbarea inseamna asumarea riscului.

Resemnarea este o starea de care ne agatam pentru ca e mai simplu sa traim cu ideea ca nu putem face ceea ce ne dorim din cauza unor factori exteriori (traiesti intr-o tara care nu iti permite, traiesti intr-un oras in care nu poti respira, stai intr-un apartament mic care te sufoca).

Oamenii nu alearga dupa fericire pentru ca le e prea frica. Prefera sa viseze cu ochii deschisi si sa ofteze regretand ca "nu sta in puterea lor".

Fericirea e atunci cand inveti sa lupti pentru tine, cand bati din picior ca un copil rasfatat si zici "Acum, vreau acum!".

Fericirea e atunci cand  te inchizi in camera ta si plangi pentru toata neputinta pe care simti ca o ai, iar apoi te ridici.

Fericirea e atunci cand stii sa zambesti doar pentru ca respiri…

Vis de zana

Ma numar cred, printre fiintele care nu au încetat niciodata sa viseze la lumi departate, în care fericirea pluteste în aer fara sa fie nevoie sa o cauti. Visele îmi sunt tintuite însa într-un loc bine ascuns, la adapost de realitatea banala de care ma izbesc în fiecare zi. Uneori visez, alteori plâng, de cele mai multe ori detest cum trece timpul mult prea repede pentru a simti toata frumusetea care se ascunde dincolo de mine… de cele mai multe ori sfârsesc, de fapt, prin a ma resemna în fata unui destin pe care nu mai încerc demult sa îl înteleg.
Într-o zi, poarta tarâmului mi s-a deschis pe nebanuite. A ramas asa, deschisa, pentru ceva timp. Am pasit cu totul pe tarâmul fermecat, într-o dupa-amiaza aurie, în care nimic din banalitatea cotidiana nu ma putea opri sa o fac. Nu am ezitat nicio clipa, nu m-am întrebat nicio clipa daca procedez cum trebuie. Atunci când actionam instinctual ni se pare ca nimic nu ne poate opri, nici macar din visare. Tarâmul era gol – un fel de imensitate alba, linistitoare, în care orice gând atasat de realitate avea sanse minime de supravietuire.

Am auzit deodata o voce, ca un ecou, o voce care îmi spunea ca ma astepta de mult timp si care se arata surprinsa de naturaletea cu care pasisem pragul... Am zâmbit. M-am asezat pe un fotoliu imaginar, din nuiele, fara sa simt când niste sipiridusi mi-au pus pe crestet o coronita din boabe de roua. Tarâmul parea sa fie populat de o sumedenie de personaje de basm, pe care le stiam din copilarie, dar pe care le dadusem uitarii pentru o vreme, pentru ca dincolo, în realitate, sunt adesea prea ocupata cu adevarurile esentiale ca sa mai cred în basme. Am ramas asa acolo, pentru o vreme – cufundata în fotoliul acela de nuiele, care nu era deloc confortabil, de altfel, dar care îmi amintea de veranda bunicilor. Am adormit, m-am trezit din nou, am visat... sau nu. Nu mai stiu. Stiu doar ca am vorbit mult, tare mult, despre mine. Nu stiu cui i-am vorbit, dar stiu ca o voce mi-a calauzit în premanenta gândurile. Si, oricât am încercat sa înteleg de unde vine, nu am reusit.

La un moment dat, am pasit dincolo, în realitate. Lumina alba a ramas undeva, departe, prea departe ca sa îi mai pot simti caldura. Ma întreb cum de am putut sa ma îndepartez atât de repede. Si ce era, în fond, tarâmul acela iluzoriu, topit în lumina ireala si încalzit de glasuri tremurate. Nu stiu. Îmi amintesc doar ca fotoliul meu de nuiele era înconjurat de licurici si spiridusi care se straduiau sa îsi îndeplineasca o misiune secreta pe care cineva o supraveghea cu atentie. Dar vocea? A cui era vocea aceea puternica si blânda în acelasi timp? Sa fi fost eu însami sau ecoul­? Nu cred... A fost poate doar o parere, o reactie extrema a imaginatiei, care îmi joaca feste uneori, când realitatea ma copleseste. Sau poate... e doar o alta realitate, cu alti oameni si alte prejudecati si alte limite, pe care eu ma încapatânez sa le transform în granite imaginare ale unei lumi nebanuite... Nu. E doar o poveste cu spiridusi si licurici, ascunsa subtil printre farâme de realitate. Chiar acum îmi dau seama ca privirea îmi sclipeste din nou. Cât de mica e lumea!

Dependenta

Sunt dependenta de diminetile in care am voie si pot sa ma trezesc tarziu.

Sunt dependenta de parul meu  proaspat spalat care miroase atat de bine.

Sunt dependenta de zambetele sincere din fiecare dimineata la gradinita.

Sunt dependenta de tigara de dimineata si de cea care cica ma calmeaza.
Sunt dependenta de inghetata de ciocolata.

Sunt dependenta de vise si aspiratii.

Sunt dependenta de discutiile lungi la telefon cu mama si tata.

Sunt dependenta de principiile mele, de planurile mele in legatura cu viitorul meu.

Sunt dependenta de glumele mele proaste care ma fac sa ma simt atat de bine.

Sunt dependenta de sunetul iubirii.

Clipe suspendate

Iti amintesti cu drag de ele, evident. Clipele alea cand erai copil , cand totul se rezuma  la o jucarie, un cantec stangaci cantat de tata si o poveste spusa noaptea  de mama. 

Nu iti puneai fel si fel de probleme, erai infantil , aveai un zambet care iti stergea orice urma de vinovatie , nu erai prefacut, nu era nevoie sa minti pe nimeni, nu raneai pe nimeni prin ceea ce faceai. 

DA! Ne regasim in asta.Toti o fac, doar  nu e nimic necunoscut  intr-o decriere subtila a  unor  clipe prin care fiecare a trecut .

  Si  daca spui ca nu te mai bucuri cand primesti un ursulet de plus ,un puzzle, o vata pe bat  sau o ciocolata, minti . Si nu putine sunt datile cand  ai vrea sa mai fii copil si vezi ca nu mai poti, ca deja ai trecut de stadiul ala

 astDar asa e de fiecare data , regreti dupa ce trec astfel de clipe, in loc sa te bucuri din plin atunci cand trebuia.Si asta o spun in general…

Dragostea in ochii lui O.Paler

Iubirea nu e doar un zambet, nu e doar o floare, iubirea e un suflet ranit si apoi vindecat de altul...Iubirea trebuie invatata, incercata si experimentata... prima atingere nu reprezinta niciodata expresia ei desavarsita...
O iubire pe care esti nevoit s-o pazesti nu reprezinta nimic.Dar tocmai asta n-au sa inteleaga niciodata oamenii cu adevarat gelosi.Gelozia ia nastere odata cu dragostea, dar nu moare odata cu ea...Cine iubeste si este iubit nu va mai fi niciodata acelasi om ca inainte...Nu uita: langa cel mai inalt punct al fericirii se afla cea mai adanca prapastie a durerii...
Fericirea nu inseamna sa ai ceea ce doresti, ci sa doresti ceea ce ai.
Nu rupe firul unei prietenii, caci chiar daca il legi din nou, nodul ramane...Parfumul reprezinta sentimentele florilor. Adevarata prietenie este asemenea unui trandafir: nu-i realizezi frumusetea pana cand nu se ofileste...
Despartirile au ceva din melancolia asfintitului, o blanda stralucire care ascunde in ea avertismentul intunericului...Prietenia este asemenea unei iubiri fara aripi...Nu exista indatorire pe care s-o subestimam mai mult, decat aceea de a fi fericiti...
Sa nu crezi ca poti stabili cursul iubirii, caci ea, daca te considera vrednic, iti va indrepta ea cursul!...Dragostea nu este numai flori, zambete, iubire, ci inseamna si lacrimi, dorinta, pasiune si de aceea putini au privilegiul de a-i descoperi puterea.Cine are capacitatea de a se indragosti, poate avea mereu incredere in iubire si in valoarea omului de care s-a indragostit!Dragostea e la fel ca o boala pe care daca nu o tratezi se agraveaza... si ca orice floare pe care daca nu o uzi se ofileste...
Nu iubesti o femeie pentru ca este frumoasa, ci este frumoasa pentru ca o iubesti tu!O viata fara dragoste este asemenea unui an fara primavaraIubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut.Daca exista un sens al vietii... atunci EA este sensul, daca nu... EA ar trebui sa fie...Fara dragoste suntem orfani de toate, fara pasiune suntem ca o moara de vant spanzurata in vid!In iubire se simte mai mult decat e nevoie, se sufera mai mult decat se cugeta, se viseaza mai mult decat se traieste...
Atinge steaua de neatins si nu-i uita pe cei ce au crezut in tine Iubirea e un sarut furat, un zambet inocent, o imbratisare patimasa... si un suflet smuls din piept...Dragostea consta in dorinta de a da ceea ce este al tau altuia si de a simti fericirea acestuia ca si cum ar fi a ta... Nu incerca sa gasesti iubirea absoluta, pentru ca nu exista. Totul este relativ pe lumea asta, pana si iubirea...Dragostea este un joc ciudat: sau amandoi castiga sau amandoi pierd...

26 candles

A mai trecut un an si totusi inca ma simt la prima treapta a drumului, cu oarecare teama dar mai pregatita pentru a face un mare pas. Am inceput sa vad mai clar lumina de dincolo insa deocamdata doar prin gaura cheii. Stiu ca pot, mai am nevoie de curaj, insa drumul e intortocheat, dar tintit. Am invatat multe in anul care a trecut, am castigat prieteni noi si dragi, am vizitat locuri magice, am primit zambete...dar cel mai important am crescut! O crestere de care sunt constienta si mandra, o crestere lenta dar sigura, anevoioasa pentru o persoana incapatanata, dar cu raze de lumina calda atunci cand imi dau voie sa o simt si sa ma bucur de ea.

Avantajele de a fi mereu inconjurata de magie si de zane le-am simtit azi din plin. A fost o zi grozava, plina de surprize neasteptate, simple, din suflet si care m-au incarcat pentru mult timp.

Da, ma sperie timpul care trece cu rapiditate si, desi am tendinta sa ma opresc sa privesc in trecut sau tentatia sa ma proiectez in viitor, am facut pasi importanti in ce priveste aventura de a trai in prezent.

Iar prezentul de acum e cald, linistit, cu zambete, culori si cristale de apa buna:).

Timpul trece, insa abia acum imi dau seama ca in favoarea mea.

Hidden

 Oare daca toate acele cuvinte nu ar fi fost rostite, si daca toate intamplarile petrecute ar fi fost diferite, ai fi al meu?

Daca durerea nu mi-ar fi curs prin vene mi-ai fi oprit lacrimile din mersul lor?

Noi cei care nu vom fi niciodata perfecti si niciodata nu ne vom opri din facerea greselilor, dar totusi am fi noi, impreuna, pentru acel totdeauna al nostru.Si cand speri ca totul o sa fie bine,un val vine si iti darama toate sentimentele, si tu n-o sa afli niciodata ca ai devenit un viciu pentru mine, si eu nu o sa aud acelasi lucru niciodata de la tine, dar tu stii ca acest niciodata e scurt.

Repetitiv

Despre oameni, despre promisiuni, despre legăminte, despre vorbe aruncate, despre încredere, despre recunoştinţă, despre lucruri spuse la repezeală, despre lucruri spuse la plecare, despre lucruri nespuse.
Pentru că suntem nişte prefăcuţi, pentru că adevărul răneşte, pentru că vrem să ne reprimăm anumite gânduri, pentru că vrem să fim mai buni. Pentru că nu tot ce gândim e bun, pentru că unele lucruri sunt doar în mintea noastră. Pentru că unele lucruri sunt doar nişte fantezii de-ale noastre, pentru că sunt vise, pentru că sunt iluzii. Pentru că totul este relativ şi singurul lucru care contează este să face o impresie bună şi să îmbunătăţim acea impresie în mod constant.
Pentru că vrem să părem mai mult decât suntem, pentru că ştim că putem mai mult, pentru că vrem mai mult de la noi.
Pentru că vrem mai mult de la alţii, pentru că vrem să ne implicăm, pentru că vrem să inundăm spaţiul altora cu gândurile noastre, visele noastre, dorinţele noastre, durerile noastre. Pentru că vrem ajutor, pentru că vrem alinare, pentru că vrem totul.
Pentru că nu ni se dă, pentru că considerăm că ni se cuvine, pentru că vrem cu tot dinadinsul, pentru că cerem.
Pentru că peste tot e acelaşi lucru, pentru că noi credem că suntem diferiţi, pentru că noi vrem ceva diferit, pentru că noi facem lucrurile diferit.
Pentru că totul e un vis, totul e o iluzie, pentru că nimic nu se schimbă.
Pentru că încercăm, pentru căne zbatem, pentru că ne străduim, pentru că vrem.
Pentru că nu se poate, pentru că ştim, pentru că visăm.
Pentru că totul se va sfârşi, pentru că am fost monotoni, pentru că am fost uitaţi, pentru că am fost urâţi, pentru că nu am făcut nimic.