Draga Univers,

Adevarul este ca m-am pierdut. Nu stiu exact care a fost momentul, insa stiu sigur ca s-a intamplat intr-o fractiune de secunda.

Incerc sa-mi dau seama cine sunt, cine am fost si mai ales, cine am sa devin. In cazul in care acest proces se numeste maturizare, nu stiu exact unde am dormit 26 de ani si de ce incep sa ma trezesc.

Mi-am cautat culcus in sufletul unor oameni care-mi mangaiau fiorii. Degeaba.
Imi cer scuze daca i-am incomodat cu prezenta mea. Am sa incerc sa evit pe viitor...

Nu-mi prea place de mine acum.

Am zile in care sunt ok, sau cel putin dimineti....probabil este un inceput.

Nu mai caut raspunsuri la cei din jur - le caut in mine. La fel de greu mi se pare. Mi-am epuizat aproape toate "de ce-urile" sau am uitat sa le spun cu voce tare.

Am prostul obicei sa fiu sincera si sa spun ce simt. Prost obicei, repet. Unii cred ca ma joc, altii ma vad depresiva, poate unii ma vad disperata, iresponsabila, impulsiva, rea..

Nu-mi prea pasa.

Oricum, vad ca timpurile se schimba. Sexul nu mai este subiect tabu, in schimb sinceritatea da...
Inca mi se pare ciudat. Sinceritatea sperie si indeparteaza oamenii. Si eu care credeam ca minciuna, rautatea si ipocrizia ar trebui sa faca asta.

Oamenii care se sperie de sinceritate nu sunt oameni pe care ar trebui sa-i am in preajma sau sa mi-i doresc sa fie prin apropiere.

De abia astept sa vina ziua in care am sa scriu, alb pe negru: totul e foarte bine! Si chiar asa sa fie, pentru mai mult timp, si nu doar pentru o zi.

Incep sa ma plang cam mult si nu mi-a placut niciodata sa fac asta.
In plus, sunt chiar draguta cand zambesc si nu prea ma prinde deloc starea asta semi--melancolica-depresiva.

Te rog frumos sa nu ma mai pedepsesti pentru mult timp, sa incepi sa ma ierti si sa ma ajuti sa-mi revin cat mai repede.
Multumesc.

Cu multa simpatie,

Mirona