Pariu

Un om nu începe să existe decât atunci când începe să parieze pe el însuşi. Abia atunci capătă contur, abia atunci îşi iese din propria umbră, abia atunci este mai mult decât moştenirea genetică şi decât influenţele mediului său. Dincolo de acest schelet al moştenirilor şi influenţelor, tot ceea ce suntem este rezultatul propriilor noastre alegeri.

Vine o vreme când familia în care ai crescut nu mai constituie o explicaţie pentru situaţia ta actuală. Vine o vreme când complexele şi frustrările se opresc la pragul de unde începe propria responsabilitate.

Pe drumul către propriile idealuri, pariez în fiecare moment ceea ce sunt pe ceea ce pot deveni. Mă întreb adeseori dacă am reuşit să scot maximum din cutare situaţie, dacă am omis sau nu oportunităţi care mi s-au oferit, dacă am ştiu să descifrez corect sanşele de care m-am izbit şi, din ce în ce mai accentuat, metafora pariului îmi vine în minte. E o proiecţie, e un risc, este un joc de şanse, o aglomerare de sensuri moştenite sau inventate.
La jocul de whist, sunt oameni care joacă la 0 majoritatea mânilor. Este un pariu sigur şi prudent, însă pe termen lung se dovedeşte o strategie păguboasă. A juca la sigur înseamnă lipsa de curaj de a forţa faptele şi împrejurările, înseamnă lipsa de creativitate de a scoate din puţin puţin mai mult. Când mă uit în jur la oamenii pe care îi admir, observ că aceştia nu au avut mai multe şanse decât restul, însă au reuşit să scoată cel mai mult din cărţile primite.
Observ că marile destine aparţin acelor oameni care au luat cele mai riscante decizii. Să fiu înţeleasa, orice decizie este riscantă pentru că nu deţii niciodată toate informaţiile necesare pentru a face un pas sigur şi raţional. În acel vid de date şi certitudine, apare acel leap of faith ....
Scriu aceste rânduri în mijlocul unor decizii pe care le iau în ciuda faptului că nu deţin cunosc toate variabilele, toate avantajele şi dezavantajele. Doar cu ideea că, într-un fel sau altul, nicio îndrăzneală nu rămâne nerăsplătită.