Nestiinta

Cei mai norocosi dintre noi au crescut cu basme. Captivante. Infricosatoare. In care fiecare dintre noi se vedea in pielea personajului pozitiv. 

 

Se povesteau incontinuu, in fiecare seara si le stiam pe de rost. Ceea ce nu stiam, si am aflat poate prea tarziu, cu pretul prabusirii unei parti din mine, era ca fantasticul nu e o interpretare a lumii in care suntem inca. Nici macar a celei in care unii din noi vor fi in curand.

Fantasticul nu este inca rutina, pentru nici unul dintre muritori.

L-am avut, sub forma nuantata a miracolului. Dar am gustat marul. Iar acum nu ne-a mai ramas decat sa povestim Paradisul, sa-l chemam, sa-l speram. Cu totii am fost acolo, doar pentru o secunda ce-i drept, inainte de a ne naste. Indeajuns cat sa il stim. Poate prea bine. Ca adulti le povestim copiilor ceea ce ei stiu deja. Apoi ei ne povestesc inapoi. Ne hranim reciproc. Ca sa nu uitam de ce am ajuns aici. Si sa nu pierdem niciodata din vedere punctul in care ne dorim sa ajungem.

Nu dupa ce vom fi doar spirit, ci dupa ce oasele uscate ale omenirii vor forma din nou schelete, si dupa ce pe schelete va creste carnea, si peste carne se va intinde pielea, si sufletele vor avea din nou trupuri, poate doar atunci, dupa multe singuratati, multe lacrimi si multe sfasieri, dupa multe umilinte si multe ispasiri, sa putem sta drepti si nerusinati. Si sa reprimim ce am nesocotit..nestiinta.