Suparare autentica

Asa sunt eu, ma supar. Ma supar adevarat, palpabil, sa simt si sa se simta. Cand ceva nu e in acord cu sistemul meu de valori, ma supar. Nu las de la mine, nu astept nici eu intelegere de la fapturile din jurul meu, pentru ca eu nu o pricep (pe ea, pe intelegere). Cat dau, atat cer la schimb: sunt corecta, fac ce simt, asta astept si de la oamenii pe care-i investesc cu statutul de speciali in viata mea. Nu ma mir daca raman singura, mai degraba prefer asta, fiindca pentru mine e prea greu sa inteleg iertarea, sa inteleg ca lucrurile trec de la sine, daca lasi timpul sa-si faca treaba. Cum adica? Tin extraordinar de mult la oamenii din viata mea, simt asa mult pentru ei, ca doare, as putea concretiza tot ce-i in legatura cu ei si m-ar apasa asa tare, ca m-as mici instantaneu, pana m-as strivi. Imi place sa incerc sentimentele si senzatiile la intensitatea lor maxima, sa nu las nimic la o parte. Si atunci, cum sa treaca de la sine cand ma supar? Tocmai pentru ca iubesc asa de mult, va spun eu ca nu trece. Si nu-i bine sa lasi lucrurile asa, sa se astearna praful, in speranta ca o sa acopere mizeria facuta odata.
Nu inteleg intelegerea, sentimentul acela uman prin care trebuie sa fii de acord ca persoana e ocupata, nu are vreme, e bolnava, i-a cazut un dinte, are alte lucruri de facut si asa sa o scuzi ca nu a fost acolo. Nu-nu, exista o multime de cai de comunicare si, oricum, daca nu a fost acolo, nu-i scuzabil (acum nu sunt absurda, e vorba de acolo-urile cu adevarat importante si scuza cu: Nu mi-am dat seama ca era asa de important chiar nu tine). Nu inteleg ca trebuie sa te lasi lovit, sa te lasi asteptand in speranta ca o sa fie mai bine, nu inteleg ca trebuie sa existe ierarhii si ca faci lucrurile asa incat sa ii impaci pe toti. De ce sa impac pe toata lumea? De ce sa nu folosesc sentimentul si puterea in starea lor primordiala pentru a le investi numai in persoanele care merita cu adevarat? De ce sa ma intalnesc si cu tine si cu tine, ca sa va impac, cand tinele adevarat sta singur si are nevoie de mine? De ce sa ma prefac ca nu ma doare cand lumea greseste, gandindu-ma ca e doar o perioada si ca apoi o sa fie iar bine? Unde sunt oamenii reali, autentici, oamenii care urasc si iubesc, oamenii care se supara cand au de ce, oamenii care nu stau sa astepte minunea, ci o fac ei singuri-singurei?

Nu cer asa ceva de la toata lumea, nici macar nu cer, stiu cand merit, pentru ca si in somn ma gandesc cum sa fac sa le fie bine oamenilor pe care-i investesc cu sufletul meu. Nu fac asa cu toti si pe majoritatea nu-i inteleg, dar las sa treaca timpul peste ei, pentru ca nu ma intereseaza daca m-au suparat odata. Le spun ca gata, ei nu o sa fie niciodata mai mult de atat si nu-mi mai bat capul, nu-i mai tin acolo, tot golul din mine e plin cu oamenii speciali si nu vreau sa cedez nici un pic din golul acesta pentru marunti, nu merita. Golul se umple mereu si mereu si ma uimesc constatand ca tot mai e spatiu de umplut, pot simti mult si tot mai mult pentru aceeasi persoana, chiar daca timpul trece.

Lucrul asta ma bucura si asa imi amintesc ca ma supar si supararea asta e palpabila si nu trece si nu o fac uitata si nu ma port de parca n-ar fi acolo. Pentru ca imi plac oamenii care se supara cu motiv si depasesc situatia doar dupa explicatii, conversatii, comportamente, tipete, lacrimi, rugaminti.
Sunt suparata, dar merg tot inainte. Asa e drumul meu, asa mi-l doresc eu si numai asa ma simt bine – cand tot ce simt e autentic si nu trece la prima adiere de vant.

Time and tenses

Sometimes the ghosts of the past meet the echoes of the future and for a brief moment in time I feel like I have been granted the kind of clarity that we all wish for. I see a clear path from the present into the future and know precisely what it is that I am supposed to do. There is no guesswork or worry about making a mistake All I need to do is keep on walking.

The rub is that the fog that obscures the future eventually returns and I find myself straining to determine if the path remains clear or if there are pitfalls that can foul up my journey. Let's face it, there are always pitfalls and hurdles to be overcome. Even if the condition of the actual road remains free and clear there are other obstacles and obstructions that you will have to deal with.

You trip can be impacted and or derailed by other drivers. Live stock and or animals from the forest can wander on to the road and create a hazard for you and the other drivers. They don't have to be struck by another vehicle for their presence to be disruptive. All they need to do is stand in the middle of the road and impede traffic from passing and or moving at the speed limit.

So your job as a person and traveler is to pay attention to that which happens around you. The smart traveler accepts the obligation to educate about the things that can impact their journey. They understand that though they may not be able to direct the current or control the wind they do have influence over the journey.

They can look backwards at that which has happened so that they might be able to move forward without fear or concern of that which could happen.

Iedera si iubire

Toata lumea scrie despre iubire. Despre iubiri mari, despre iubiri mici, posibile sau imposibile. Orice scriere se invarte in jurul acestui cuvant… “iubirea”… De ce se reduce totul la aceasta? De ce ne agatam de iubire ca iedera de ziduri? De ce se agata iedera de ziduri?

Cred ca mai degraba iubirea se agata de noi… pentru ca, prin asociere, iubirea are acea frumusete a plantei; primavara e vesela ca o iubire noua, se maturizeaza urcand si imbracand zidul cu grija, il imbratiseaza si ii ofera acea frumusete deosebita… incepe sa se transforme la un momentdat, trece de la verdele acela crud la un rosu de exceptie. Fiecare faza prin care trece este absolut fantastica! Cum sa se transforme o frunza verde intr-una rosie? Cum poate o iubire de inceput, vesela, nebuna, lipsita de griji si plina de vise sa se transforme intr-una matura, puternica, de nezdruncinat? Simplu. In acelasi mod… adica in timp.

Insa iedera isi pierde frunzele la fiecare sfarsit de toamna, dupa ce a ajuns la apogeul frumusetii ei. Tot prin asociere, asa se sfarsesc cele mai multe dintre iubiri. Brusc. Trist. Si cineva plange, asa cum plang zidurile dupa imbratisarea iederei. Nu ati vazut oare ziduri triste? Cladiri parasite parca in uitare? Eu vad mereu…

Si mai vad iubiri ce se aprind, iubiri mari, iubiri nebune, iubiri care apoi se sting, sau iubiri care se sting inainte de a se aprinde… e posibil?

Cred ca fiecare noua iubire este cea mai mare iubire, sau poate fi. Fiecare iubire ne ridica din golul in care ne-am ascuns, si ne da forta de a spera din nou.

Iubim de cand ne-am nascut cu forta acelei plante; ne ridicam mereu cu o vointa de fier, ne lasam imbratisati de iubirea cuiva si iubim pana la epuizare. Se intampla sa vina toamna si iubirea sa se stinga, insa noi ne vom ridica din nou in primavara iubirii ce va fi, ce ne va trage de maneca precum o educatoare agitata, dispusa sa ne puna la colt daca nu vrem sa ascultam…

Ma intreba cineva mai demult de cate ori poate iubi un om, ma intreba acest lucru intr-un moment de dezamagire, intr-un moment in care nu credea ca va mai putea iubi la fel… si cred ca e o intrebare foarte buna, o intrebare care poate primi o varietate de raspunsuri, depinde de cel care raspunde…

Un om poate iubi o data, de doua ori, de trei ori, de o infinitate de ori, de fiecare data mai frumos, mai intens si de fiecare data diferit. Nu am comparat niciodata o iubire cu o alta. Fiecare are ceva-ul ei, fiecare a fost deosebita la momentul ei si a ramas ca o fotografie veche ascunsa undeva in amintire. Cu toate astea exista o iubire speciala, aceea care va ramane pentru totdeauna. La finalul acelui sir lung de iubiri ne vom trezi prinsi in iubirea ultima, iubirea perfecta, iubirea asteptata si dorita. Si ce rost isi au aceste iubiri care ne ridica si ne darama? Ce rost isi au fericirile scurte si lacrimile varsate? Ce rost isi are fiecare speranta ce nu ne lasa dormim?… Experienta. Ne pregatim sa iubim pentru totdeauna, ne pregatim pentru ceea ce inseamna “perfect”, “superb”, “sortit”.  Fiecare din noi invatam in fiecare zi, invatam din experienta noastra, invatam de la cei din jur, traim o viata si alte n, ale celor pe care ii iubim si ii avem aproape. Si invatam sa iubim…

Concluzia?… Nicio concluzie, nu azi, nu despre iubire… pentru ca iubirea nu se concluzioneaza, se traieste pur si simplu!

As vrea...II

Aici as fi vrut sa fie vorba despre fericire, despre ce inteleg eu ca e fericirea, despre cum ar trebui sa te porti cu ea ca sa nu se supere si sa dispara sau, dimpotriva, sa se faca tot mai mare si sa te doboare, pentru ca, intrat atat de adanc in viata de zi cu zi, in banalitate si in micile rautati cotidiene (care fac mult mai mult rau decat o rautate mare-mare, pentru ca se aduna, multe-multe, par inofensive, dar lucreaza fara sa-ti dai seama, pana te doboara, ca un fel boala, al carei singur medicament este nesimtirea), nu poti sa duci singur o senzatie atat de coplesitoare cum e acea fericire. Probabil de aceea trebuie sa o imparti cu cineva, sa-l faci partas, sa care alaturi de tine la sacul fara fund al acestei minunatii, care te vrajeste, te leaga, te face sclav, far-de-ea nu mai poti continua. Nu pot sa va povestesc de fericirile mele marunte, le-am pierdut sau le-au rontait rautatile alea mici si cotidiene.

As fi vrut sa va explic voua, oamenilor far’ de care nu pot continua, de ce sunteti asa pentru mine, de ce astept mai mult de la voi, de ce sunt mai dura, de ce atunci cand imi aruncati un zambet sau un multumesc ma simt inegalabila si de neatins, de ce va cer atat de mult si cat va pot aprecia eu de tare, ca pe niste pietre pretioase rare, cu care pot face vraji si cu ajutorul carora ma pot scoate din lumea asta urata si prinsa de banalitati si mici rautati. As vrea sa va spun ca lucrurile nerostite sunt acolo in mine, si tocmai de aceea nu se sparg si nu se pierd, pentru ca le tin in mine, se adauga la un sirag care va face pe zi ce trece tot mai frumosi. Nu pot, n-am descoperit inca limbajul pe care sa-l folosesc si sa exprime exact tot ce e in mine.

As fi vurt sa-mi controlez reactiile, sa fiu toata un zambet si-o bucurie, sa vina lumea la mine si sa dau, sa dau si sa dau, sa vad mii de luminite in ochii vostri. As fi vrut sa va bucur cu lucrurile pe care le-am cautat atent, ca sa le impart cu voi, dar nu iesa decat indicii care pot sa va indrume astfel incat, data viitoare sa reusiti singuri si sa va bucurati si mai mult, sa simtiti acea fericire mare-mare si s-o puteti imparti cu cineva, ca nu care-cumva sa va doboare.

Pana descopar calea pe care toti acesti as fi vrut o sa devina am putut, cer rabdare, grija si din cand in cand, o imbratisare. Si daca n-or veni acestea, e bun si-un zambet, contureaza frumos acea fericire mare-mare.

As vrea...

Sa ma intind asa incet, sa ma culc in mine, sa las timpul sa zburde prin organe, sa dea inapoi, sa dezgroape amintiri, sa impleteasca oase, sa faca el ce stie mai bine si apoi sa ma trezesc. Sa-mi spun ca e o gluma proasta, ca o sa zambesc cu gura pana la urechi, ca eu nu sunt de fapt compusa din doua parti, ca de fapt sunt una si aceeasi, mereu la fel, mereu cu dorinta de a face bine. Ca joc mereu cu cartile pe masa, ca exista fericire si eu stiu ce este, ca nu mi-e frica. Ca nu ma mir de mereu surprinzatoarea si complicata fiinta umana, ca oamenii nu se supara fara motiv si ca exista un coltisor unde o sa-mi fie bine. Ca nu o sa fiu mereu singura, mereu plina de voie-buna, ca o sa stiu sa sufar cand trebuie, atat cat trebuie si o sa si arat lucrul asta. Ca nu exista oameni nehotarati, ca nu m-am purtat asa, ca prietenii nu m-au recunoscut, ca ei ma vad mereu ca pe acea persoana care rade mereu, se simte bine si e puternica pana la cer si inapoi. Ca totul a fost pe dos si m-am trezit dintr-un vis mare si frumos si ca o sa stiu sa o iau tacticos de la capat. Ca nu o sa vorbesc numai ca sa nu va dati seama, ca nu o sa umplu spatii moarte cu conversatii care nici macar nu ma intereseaza, ca o sa traiesc clipa mea suspendata la intensitate si capacitate maxima. Ca atunci cand o sa fiu intrebata: "Ce iti trebuie ca sa fii fericita?", o sa pot sa raspund:
Ca nu exista rani si ca nimeni nu dispare.

Ciudat

Ciudat cum poti sa treci de 1000 de ori prin aceleasi locuri si sa nu observi anumite detalii.
Ciudat cum poti sa vezi 1000 de detalii si sa pierzi din vedere ansamblul. ciudat cum poti sa iubesti 1000 de persoane si sa o ratezi pe a 1001-a, cea potrivita. 
Ciudat cum poti sa spui 1000 de vorbe si sa n-o rostesti pe cea care trebuie. 
Ciudat cum te poti plimba prin viata ca intr-un labirint, incurcandu-te tot mai mult, cand poate ca iesirea e chiar sub nasul tau.
Ciudat cum iti place sa complici totul, sa cauti intelesuri tainuite, sa te ghidezi dupa harta comorii ascunse, cand totul e simplu si e exact asa cum pare a fi. ciudat cum in spatele unor randuri modeste, intelegi cu totul altceva si gasesti noi si noi sensuri, indepartandu-te tot mai mult de ce a gandit persoana care a scris ce a scris. 
Ciudat cum iti gasesti din orgoliu un scut, cand de fapt e o arma care te doboara. 
Ciudat cum vrei sa te distrezi si ratezi bucuriile vietii. 
Ciudat cum plangi si nu te eliberezi, suferi mai mult. 
Ciudat cum de viata asta e un mister. 
Ciudat cum vorbesc de TU si se rasfrang cuvintele in EU.

Pe dos...

Cum ar fi sa ne trezim intr-o dimineata cu interiorul in exterior si invers? Adica, sentimente, idei, ganduri ascunse pe dinafara si, pe dinauntru, sa ne imbracam hainele, sa ne machiem chipurile, sa ne punem bijuteriile preferate? Sa fim judecati dupa exterior, cum se intampla intr-o lume “normala”, numai ca exteriorul sa fie personalitatea noastra, descoperita de toate mastile, fara posibilitatea de a minti? Si nimeni sa nu ia in seama interiorul, ultima haina aparuta pe piata, cu eticheta care-i demonstreaza superioritatea, machiajul care poate transforma si infrumuseta pe oricine si bijuteria care iti ia ochii? Cum ar fi sa nu ne mai putem ascunde in spatele unui manechin, pe care sa-l impopotonam si sa ne laudam cu el? Cum ar fi sa trebuiasca sa fim luati in seama pentru ce gandim si simtim, sa nu ne mai putem preface? Speriati, cred ca am lua-o care incotro, am innebuni, ar fi sinucideri in masa, lumea s-ar duce de rapa. Versuri imbecile precum fashionable sensitive, but too cool to care sau i’m a fashion victim nu ar mai exista. Ne-am preocupa mai mult de cum gandim, de cum sa nu mai barfim, sa nu ne mai prefacem ca sa ne adaptam circumstantelor. O lume ca asta e utopica, oamenii nu sunt in stare de asa ceva. 
Ei isi iau manechinele, se ascund in interiorul lor si sunt multumiti ca sunt cei mai cool, kinky, trendy, fashionable sensitive. Asa e mai usor. Manechinul e perechea mea, eul meu exterior, the thing i’m proud of.

Din sticla

Dupa ce-ai stat atata vreme inchis, ti-ai facut casuta pe dianuntru, ai adaugat si o gradina, gradina ai umplut-o cu flori minunate, ai adus si animale, animale vrajite, sa fiu bine-inteleasa, vine cineva si te zgandareste: hai, iesi de acolo, paseste in lumea de-afara. 

Ce-i acolo? De ce sa ies? Nu vreau, inauntrul meu e asa de bine, e linistitor, pluteste si ma leagana, inauntrul meu are grija de mine, e fermecat si ma ajuta sa devin invizibila cand supararea ma ataca, mai mult: imi explica de ce lucrurile se intampla asa cum se intampla, ma sfatuieste si nu ma lasa nici macar sa ma zgarii. 

E ca un clopot de cristal magic, oamenii ma pot vedea inauntrul lui, pot vorbi cu mine, eu pot raspunde inapoi, dar atunci cand simte primejdia, incepe sa ma zideasca, sa nu mai ajunga la mine sunet, miros sau imagine. Ma lasa sa ajung la lucrurile care-mi plac cel mai mult, imi tine amintirile frumoase in cufere, pe cele urate si rele le elimina printr-o gura de scurgere ca un hau mare si negru, pe unde, daca as trece, as ajunge in lumea exterioara care-mi repugna si care ma va transforma intr-un alt soi de creatura. Din cand in cand, cate o creatura vrea sa ajunga la mine si eu imi fac datoria si ii explic: nu poti, n-ai cum, mi-am cladit interiorul numai pentru mine, altcineva nu-l va pricepe si-l va strica, clopotul se va supara pe mine si ma va trimite afara prin gura aia de scurgere, care-mi da cosmaruri nopatea. Creatura insista, insista si acum intervine clopotul meu magic: uneori, din timp in timp, se lasa impresionat si el de cate o creatura, pe undeva pe acolo, cand s-a cladit (caci s-a cladit singur) a pus si 2-3 sentimente umane, asa, ca sa ma inteleaga mai bine si sa se muleze perfect peste toate visele mele si ma lasa sa-mi scot nasucul afara (asa mi-a zis el, ca prin miros o sa-mi dau seama daca vreau afara sau inauntru: inauntrul meu miroase a placinta cu branza si ravase pe care-o facea mamaia, exteriorul a canal), sa ma ranesc un pic si sa-mi dau seama ca el e cel mai bun, clopotul meu magic. 

Imi vindeca ranile mai apoi si mai adauga ceva si mai frumos inauntrul meu, ca sa ma faca sa zambesc, sa uit de creatura, oricum vor sa te scoata afara numai ca sa se simta ca un salvator, crede creatura ca tu aici esti neajutorata si vrea sa se simta mai bine fata de ea insasi, imi explica el. Eu ma simt bine in convalescenta, ies in gradina mea, ma leagana, ma tine strans si-mi spune povesti si mai pun o caramida, sa-mi zidesc clopotul, sa nu ma mai vada nimeni din-afara, oricum n-ar intelege.