Aseara am plecat la culcare cu gandul ca voi continua povestea relatiei dintre Eul meu si Sinele
care in ultimul timp se incapataneaza sa ma traga de maneca si sa isi faca simtita prezenta (uneori galagios, alteori timid).
Universul insa a gasit de cuviinta astazi sa-mi ofere ocazia de a-mi da seama ce rol important au jucat in viata mea doi oameni ("ceilalti bunici" - cei la care te duci pentru ca trebuie) pe care i-am simtit straini mult timp si pe care nu am incercat pana acum sa ii observ ci doar mi-am jucat supus rolul de nepoata politicoasa si amabila. Azi, poate si datorita dorintei de a-mi completa genograma, am petrecut o zi cu ei. A fost in acelasi timp ciudat - vedeam in ochii lor foame de dragoste din partea mea combinata cu neputinta de a verbaliza aceasta nevoie - dar si surprinzator de placut sa ii descopar ca oameni, sa aflu direct de la ei povestile tineretii lor. Am fost surprinsa sa aflu ca (asa cum mi-a spus cineva) desi nu credem, legaturile invizibile care leaga membrii unei familii sunt mai solide si mai puternice, uneori chiar mai puternice decat ne dorim la un moment anume.
M-am simtit mult timp respinsa de aceasta parte a familiei (partea mamei), mai mult pentru ca au acceptat cu greu venirea mea pe aceasta lume (mai tarziu am inteles de ce parintii pot uneori accepta cu dificultate schimbari de directie majora in traseul evolutional pe care l-au visat pentru copilul lor - in cazul de mama). Insa nu e singurul motiv pentru care nu m-am simtit legata de ei sentimental si emotional. Dependenti de imagine si blocati in roluri sociale complexe, acesti doi oameni mi-au lasat in copilarie impresia ca a fi bunici nu este menirea lor. Acum, dupa 5 nepoti si experiente variate (sunt din ce in ce mai fascinata sa vad ingeniozitatea si subtilitatea cu care Universul reuseste sa "creasca" oamenii) au devenit cu adevarat bunici. Asta am vazut astazi la ei ( sau poate din cauza ca "bunicii mei" au plecat spre alte lumi, unul dupa celalalt, iar Craciunul asta e primul Craciun fara ei) ochii de bunici...privirea plina de dragoste si bucuria de a povesti despre vremuri de demult.
Am aflat ce liceu au urmat bunicii mei, ce joburi au avut in tinerete, cum s-au cunoscut, cum au creat furtuni in familiile lor cand au fugit sa se casatoreasca...
M-am uitat cu bunica pe poze vechi - am vazut poza de la casatoria strabunicilor mei (trebuie neaparat sa povestesc despre ei doi...desi i-am cunoscut foarte putin atunci cand erau in viata, relatia dintre cei doi a ramas pentru mine un etalon al iubirii ideale) - am citit pe nerasuflate vechi ilustrate (oare nepotii mei imi vor putea citi e-mailurile pentru a afla ce si cum am simtit la un moment dat?) si am sorbit cu nesat din povesti de dragoste ascunse in scrisori ingalbenite de vreme.
M-am dus in vizita din politete, ca un musafir, dar am plecat de acolo simtindu-ma poate, pentru prima oara nepoata lor. Am luat cu mine franturi care sa-mi aminteasca de aceasta zi magica - 3 posete vechi (vintage..cum ar spune un "fashion victim" veritabil) apartinand strabunicii mele (o alta strabunica despre care nu trebuie sa uit sa povestesc), o copie a singurei poze a mea in care arat de un milion de dolari (1 an proaspat implinit, la mare, picioarele bine ingropate in nisip si parul cret in care soarele amesteca vesel mirosul de mare) si un sentiment de fericire simpla, pura, autentica.
In comparatie cu toate astea....ar trebui sa mai conteze ca astazi mi s-a spulberat visul de a avea propria mea masina? Are si Universul asta dreptate pana la urma - eu am cerut clar un VW si era cat pe ce sa primesc Cielo. Totusi...
