Vreau sa fiu undeva unde doar orizontul sa fie granita dintre pamant si cer. Un loc in care sa simti libertatea de a fi om. Adevarata libertate care incepe de fapt atunci cand realizezi ca indatoririle morale si firesti care zamislesc in tine nu sunt de fapt lacatul libertatii ci dimpotriva, ele sunt vantul care adie zmeul si-l face sa strabata taramuri necunoscute, sa vada lucruri nestiute, sa simta soarele cald si aerul mangaietor.
O casa mica, in mijlocul necunoscutului. In crestetul muntelui. In inima padurii. Mi-e indiferent. Sa fie mica. Sa imi ofere privelisti la care acum doar visez: pomi infloriti, izvoare curate, flori colorate, pasari care canta… cer albastru, infinit.
Sa ma asez pe iarba, sa inchid ochii si sa simt vantul care imi mangaie parul… sa ies noaptea afara si sa vad cerul instelat, impodobit asa cum niciun rege nu si-a impodobit vreodata haina. Si sa simt in acele clipe o admiratie si o recunostinta de nespus fata de Dumnezeu si modul magic in care a pictat natura.
Sa ma bucur de lucurile simple ale vietii: tigarade dimineata, plimbarea in zorii zilei, lectura, muzica, florile in vaza, lumina zilei, ploaia si curcubeul, lumina calda a lumanarilor…
Traiesc de multa vreme in lumea asta imaginara, nutresc atatea ganduri ca se vor implini aceste frumoase visari ale mele.
Si-mi ramane o farama de speranta ca odata, intr-o buna zi, am sa spun cu tot dragul:
… There’s no place like home, here, now!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu