Nevoie

Iubire?      Singurătate?             Înţelepciune?
Cine mai are nevoie de astfel de noţiuni când inima are propriul ei limbaj?

Iubirea, singurătatea şi înţelepciunea se amenstecă într-o stare de spirit pentru care nu există cuvinte, iar cele care sunt rostite nu reprezintă nici a mia parte din ceea ce se doreşte a fi exprimat. 

La fel este şi cazul lacrimilor: adevăratele lacrimi nu pot fi plânse iar cele care se plâng, se plâng degeaba.

Se spune că nu ai nevoie de mai mult atâta timp cât te ai pe tine însuţi. Această teorie la nivel empiric se dovedeşte a fi goala de conţinut. Avem nevoie de mai mult. Avem nevoie să ne mărturisim cuiva. Avem nevoie de cineva care să ne iubească şi mai ales de cineva pe care să iubim. Avem nevoie de cineva căruia să i dam totul fără nici un dram de avariţie. Avem nevoie de cineva cu care să purtăm un dialog nesfârşit în care fiecare cuvânt să-şi găsescă rostul lui şi fiecare tăcere să fie ferită de orice suspiciune.

Iubirea este ultima încercare, toate celelalte pe care le înfăptuim nu sunt decât o pregătire.
Să ne spunem seara: am semănat, am pus apă la rădăcini, am îngrijit pămantul, l-am iubit, am sperat, am închinat plecăciuni cerululi pentru a ne ocroti viitoarea recolta, am recoltat.

Dacă ne găsim mai săraci ca şi înainte înseamnă ca ori am cules prea repede şi fructul verde ni s-a uscat între degete sau poate pământul ori sămânţa nu a fost capabila a rodi. Iar daca ne gasim mai bogaţi nu ne rămane decât a ne ferici că toată truda noastră nu a fost sortită zădărniciei.