Indivizi

Se presupune că fiecare individ dispune de bunătatea prielnică şi suverană…dar întrebarea este câţi le-ar dărui viaţă celor ce se apropie de ei, înălţâdu-şi spiritul şi inima, cu tot ce aspiră ea?

Idiferent de răspuns important este să avem consideraţie faţă de ceilalţi ţinând cont de nişte norme instituite de bunul simţ: 

Orice conduită care lasă celuilalt să creadă altceva decât ceea ce gândim este minciună.

Orice act a cărui mobil este disimulat este minciună.

 Tăcerea chiar, în undele împrejurări poate lăsa loc echivocurilor.

Din păcate cu ajutorul libertăţii de expresie putem spune, vasăzică azi, că valorile nu mai valorează nimic.

Unii consideră că nu trebuie să zâmbim, că doar mania trebuie luată în serios. Se poartă tonul răspicat şi din topor. Trebuie să loveşti, trebuie să baţi. Uzurpă fericirea altuia, altfel eşti nebun. Întoarce deci loviturile care ţi se dau. Duritatea inseamnă forţă. Ei iubesc duritatea, şi de ce cauţi ceva mai sus decât ea, nu ştiu ce fericire sau ideal?

Iată starea în care se pot afla unii oameni. Peste tot aceeasi ironie. Cei mai apropiaţi nouă sunt cei mai duri. Nici un cuvânt de încredere, nici un fel de simpatie. Se pare că cel ce porneşte singur şi se dăruie cercetării şi metodei sale găseşte sprijin doar în numele inferiorităţii intenţiilor sale.

Nu pot fi la fel ca tine, se gândeşte semenul nostru, care vede pe fruntea noastră urma unor nobile gânduri. Atunci tace.

Ipocriziile pioase când e vorba de astfel de caractere, îmi amintesc de maimutele care aruncă miezul bananei şi agită cojile. Între peşteră şi un apartament, s-a petrecut numai o rafinare a ipocriziei.

Nestiinta

Cei mai norocosi dintre noi au crescut cu basme. Captivante. Infricosatoare. In care fiecare dintre noi se vedea in pielea personajului pozitiv. 

 

Se povesteau incontinuu, in fiecare seara si le stiam pe de rost. Ceea ce nu stiam, si am aflat poate prea tarziu, cu pretul prabusirii unei parti din mine, era ca fantasticul nu e o interpretare a lumii in care suntem inca. Nici macar a celei in care unii din noi vor fi in curand.

Fantasticul nu este inca rutina, pentru nici unul dintre muritori.

L-am avut, sub forma nuantata a miracolului. Dar am gustat marul. Iar acum nu ne-a mai ramas decat sa povestim Paradisul, sa-l chemam, sa-l speram. Cu totii am fost acolo, doar pentru o secunda ce-i drept, inainte de a ne naste. Indeajuns cat sa il stim. Poate prea bine. Ca adulti le povestim copiilor ceea ce ei stiu deja. Apoi ei ne povestesc inapoi. Ne hranim reciproc. Ca sa nu uitam de ce am ajuns aici. Si sa nu pierdem niciodata din vedere punctul in care ne dorim sa ajungem.

Nu dupa ce vom fi doar spirit, ci dupa ce oasele uscate ale omenirii vor forma din nou schelete, si dupa ce pe schelete va creste carnea, si peste carne se va intinde pielea, si sufletele vor avea din nou trupuri, poate doar atunci, dupa multe singuratati, multe lacrimi si multe sfasieri, dupa multe umilinte si multe ispasiri, sa putem sta drepti si nerusinati. Si sa reprimim ce am nesocotit..nestiinta.

Fascinatie

Fascinatia este unghiul mort al limbajului.

Isi contureza buzele si ochii, isi dezmieda trupul cu cele mai alese miresme, se impresoara cu cele mai pretentioase dintre matasuri….e doar femeie.

Incepe sa inegreasca o pagina insiruind cuvinte….e femeie si o face cu stil.

Stilul ii atinge buzele. Isi sprijina usor penita cu varful de mijlocul buzei. Dupa ce si-a sprijinit de penita de mijlocul buzei, s-a oprit sa se gandeasca inainte de a incepe sa scrie ca:

Omul…fie ca isi inchide ochii si viseaza in noapte, fie ca ii deschide si observa lucrurile reale in lumina pe care o revarsa soarele, fie ca privirea lui se abate si rataceste, fie ca isi plimba ochii pe carte pe care o tine in mana, ori asezat pe intuneric, urmareste umbre pe pereti, fie ca se lasa absorbit de contemplarea unei picturi, omul este o privire dornica care scruteaza o imagine dincolo de ce vede…

Si vede femeia cum incearca sa iasa din multime, cum se incordeaza sa rupa randurile, sa sfasie chingile, sa incalce obiceiurile, sa fie altceva, mai mult, mai altfel decat celelalte.

Nevoie

Iubire?      Singurătate?             Înţelepciune?
Cine mai are nevoie de astfel de noţiuni când inima are propriul ei limbaj?

Iubirea, singurătatea şi înţelepciunea se amenstecă într-o stare de spirit pentru care nu există cuvinte, iar cele care sunt rostite nu reprezintă nici a mia parte din ceea ce se doreşte a fi exprimat. 

La fel este şi cazul lacrimilor: adevăratele lacrimi nu pot fi plânse iar cele care se plâng, se plâng degeaba.

Se spune că nu ai nevoie de mai mult atâta timp cât te ai pe tine însuţi. Această teorie la nivel empiric se dovedeşte a fi goala de conţinut. Avem nevoie de mai mult. Avem nevoie să ne mărturisim cuiva. Avem nevoie de cineva care să ne iubească şi mai ales de cineva pe care să iubim. Avem nevoie de cineva căruia să i dam totul fără nici un dram de avariţie. Avem nevoie de cineva cu care să purtăm un dialog nesfârşit în care fiecare cuvânt să-şi găsescă rostul lui şi fiecare tăcere să fie ferită de orice suspiciune.

Iubirea este ultima încercare, toate celelalte pe care le înfăptuim nu sunt decât o pregătire.
Să ne spunem seara: am semănat, am pus apă la rădăcini, am îngrijit pămantul, l-am iubit, am sperat, am închinat plecăciuni cerululi pentru a ne ocroti viitoarea recolta, am recoltat.

Dacă ne găsim mai săraci ca şi înainte înseamnă ca ori am cules prea repede şi fructul verde ni s-a uscat între degete sau poate pământul ori sămânţa nu a fost capabila a rodi. Iar daca ne gasim mai bogaţi nu ne rămane decât a ne ferici că toată truda noastră nu a fost sortită zădărniciei.

Despre barbati

Nu sunt un exeget în ceea ce priveşte tipologiile de relaţii şi bărbaţi, aş putea bate câmpii şi munţii despre muşte miere şi bondari dar contribuţia mea la tema este ridicol de subţire.
Dat fiind că viaţa mea e un spectacol avangardist, alienat de cele mai frumoase utopii, bărbaţii la care eu mă gândesc, se pot împărţi în două clase: bărbaţi care ar trebui să îmi placă, dar nu îmi plac, şi bărbaţi care nu au niciun motiv să îmi placă, dar îmi plac.
Bărbaţii din viaţa mea au fost aleşi pe principiul lui “îmi pace, îl simt, îl vreau”, nu pe ideea de “îmi trebuie”. Fără raţiuni, fără calcule lucide, fără a consulta prealabil extrase de cont, arbori genealogici. Dacă mi-a căşunat, am vrut, am luptat să-l am.
De-a lungul şi de-a curmezişul ultimilor ani am avut parte, de întâlniri cu bărbaţi a căror existenţă nu mi-a atins decât mintea. Cu alţii, m-am întâlnit la o suetă, seara la portiţa şi stând aşa braţ la braţ, furând o sărutare, am vrut a desluşi mersul lumii ăsteia, ajungând la ireconciliabile îndepărtări, din motiv de scări valorice prea mici ori prea înguste.
Nu sunt de acord cu celelalte femei care dacă n-au noroc în dragoste, sustin ca e doar din vina unor mutaţii genetice, care au transformat bărbaţii în vite – ce-i drept, încălţate.
Pentru a găsi un bărbat care merită, trebuie să parcurgi drumul bolovănos şi greu, al relaţiilor incerte, care necesită strădanii, care îţi mănâncă zilele şi majoritatea nopţilor, dar care te obligă să fii vie şi îţi garantează o antiteză totală cu un sistem automatizat care acţionează pe baza unui program stabilit.
Eu prefer să o iau dar de-a lungul drumului asta - desi simt cum mi se zdrelesc genunchii şi sufletul - decât să păşesc pe drumul uşor al relaţiilor călduţe, plictisitoare, total lipsite de focuri de artificii, de pasiune răvăşitoare, de strădanii frenetice.
Într-adevăr în jungla asta mai rişti să dai şi peste de porci, măgari şi oarece bovine, e doar un ghinion statistic, nicidecum o eroare de selecţie.

Definire personala

De multe ori am simtit ca vine momentul în care aplauzele înceteaza, si m-am vazut pe mine îndreptându-ma spre becul rosu din capatul salii, becul rosu pe care scrie IESIREA. Dar n-am vrut sa pasesc înspre el, am realizat la timp ca spectacolul vietii este cel care conteaza cu adevarat, indiferent de replicile perfecte sau usor stâlcite, pe care le spui, pe care le auzi.

În seara asta sunt melancolica. Am sufletul fragil, am ochii umezi. Am în palma stânga dragostea adânc desenata. Am în inima mea închisa prietenia adoratilor mei. Am zâmbete delicat conturate. În seara asta am tot. Nu mai cer nimic. În seara asta ma am pe mine.

Sunt tot ceea sunt când ma uit în mine, înainte de a ma posta în fata oglinzii si înainte de a-mi întinde fardurile pe fata.

Sunt "Mirona" cea flexibila, sociabila, binevoitoare, comunicativa, sunt "Mirona" cea reticenta, bosumflata, ursuza, suspicioasa, selectiva, încruntata, nervoasa, înversunata, indiferenta, capricioasa, mai vine si cea serioasa de nu o prinde pe deget nici cea mai acuta ceara din parafina, dar si "Mitona" analist  de caractere imortale, sexuale, enigmatice si cuminti, iar lista “personalitatilor” mele nu se termina aici.

Cum sunt eu? Cine sunt eu? Sunt o fata de 26 de ani în buletin, tot 26 în bucuria de a trai si vreo 30 în trairile si experienta pe care o am, în felul cum am înteles viata.

Sunt Eu, despoiata de orice ipocrizie, nu afisez  bucurii de fatada si nu dau retete de fericire. Nu sunt deloc siropoasa, sunt eu însasi, cu lumini si umbre. O femeie care-si traieste viata la cheremul gândurilor si emotiilor sale. O femeie în care albul si negrul s-au întâlnit si s-au contopit deseori.

De la mine pornesc doruri inexplicabile, vise nevisate ma rascolesc, iubiri neiubite ma bântuie, asteptari înghetate ma cheama. Nu ma opun dar nici nu alerg. Plâng si râd. E o problema de fire, de alegere, de constructie, de nebunie, de noroc, de nesansa.

Am avut în viata asta clipe de profunda, înaltatoare, fericire. Pentru fiecare lacrima, am primit raza unei încurajari.

Drum fara prioritate

Sufăr de orgoliul femeii fără obligaţiile traiului în doi, cu o linie a vieţii minuţios creionată, aşa încât cea a inimii să fie întotdeauna un drum fără prioritate. Nu trăiesc doar pentru a-mi satisface capriciile însă muncesc pentru asta. Iar tot ceea ce câştig transform în mici bilete spre o existenţă în alte părţi, experienţe noi, oameni noi, peisaje... şi sunt fericită... trei bătăi ale inimii în plus pe minut, aşa cum au calculat minţile reci ca se întâmpla când eşti fericit.
Drumul inimii, drum fără prioritate, chiar dacă uneori mi-e greu şi am zile, ca aceasta, în care mă prăbuşesc de dor, şi de dorinţă, şi de emoţie.

Dor de dragoste.
Dor de emoţie.
Dor de dorinţă.
Dor de dor.

Iar dorul mi se pogoară în suflet ca o sete şi mă obliga să mă gândesc la iubiri.
Mi-e dor de mari iubiri, în care şi sufletele s-au recunoscut şi trupurile s-au împlinit unul prin celălalt, pentru că numai iubirile mari vor fi argumente ale eternităţii.

Iubirile rare, de care nu avem parte decât o dată într-o viaţă de om.
Iubirile nesfârşite, cu trup şi cu suflet, cu lacrimi şi miracol.
Iubiri adevărate apocaliptice, complete, pline, rotunde.

Cred că iubirea mistuitoare, pasională, este un dar inimilor puternice, mari, care se pot hrăni din sine, se pot distruge pe sine şi se pot reînvia, redescoperindu-se şi reconstruindu-se din propriul jăratic.

Cred că fiecare dintre noi păstrează o odaie a sufletului, nemăturata de nisipul încălţărilor unei iubiri din trecut, neaerisită ca să nu se piardă izul de sudoare al unor atingeri pătimaşe.

Drumul inimii, drum fără prioritate, sunt o femeie, trează, lucidă, inacceptabil de trează şi cred ca nu o să mai trec niciodată prin asta pentru că acum ştiu că nu contează bărbaţii din viaţa mea ci viaţa din bărbatul meu.

Visari

Vreau sa fiu undeva unde doar orizontul sa fie granita dintre pamant si cer. Un loc in care sa simti libertatea de a fi om. Adevarata libertate care incepe de fapt atunci cand realizezi ca indatoririle morale si firesti care zamislesc in tine nu sunt de fapt lacatul libertatii ci dimpotriva, ele sunt vantul care adie zmeul si-l face sa strabata taramuri necunoscute, sa vada lucruri nestiute, sa simta soarele cald si aerul mangaietor.

O casa mica, in mijlocul necunoscutului. In crestetul muntelui. In inima padurii. Mi-e indiferent. Sa fie mica. Sa imi ofere privelisti la care acum doar visez: pomi infloriti, izvoare curate, flori colorate, pasari care canta… cer albastru, infinit.

Sa ma asez pe iarba, sa inchid ochii si sa simt vantul care imi mangaie parul… sa ies noaptea afara si sa vad cerul instelat, impodobit asa cum niciun rege nu si-a impodobit vreodata haina. Si sa simt in acele clipe o admiratie si o recunostinta de nespus fata de Dumnezeu si modul magic in care a pictat natura.

Sa ma bucur de lucurile simple ale vietii: tigarade dimineata, plimbarea in zorii zilei, lectura, muzica, florile in vaza, lumina zilei, ploaia si curcubeul, lumina calda a lumanarilor…

Traiesc de multa vreme in lumea asta imaginara, nutresc atatea ganduri ca se vor implini aceste frumoase visari ale mele.

Si-mi ramane o farama de speranta ca odata, intr-o buna zi, am sa spun cu tot dragul:

… There’s no place like home, here, now!

Eu

Cand vine momentul sa vorbim despre noi, majoritatea suntem stanjeniti si ori spunem cele mai stupide chestii, ori ne autoironizam, ori nu avem nimic de spus.

Aceste lucruri se intampla deoarece nu vrem sa fim priviti ca egocentristi - aroganti si oameni care nu-si cunosc lungul nasului.

Ei bine, eu m-am gandit astazi sa fac un mic exercitiu.  Sa las falsele pudori la usa, sa ies un pic din sfera modestiei exacerbate si sa-mi scriu o scrisoare - una in care sa vorbesc frumos despre mine, si pe care sa o recitesc ori de cate ori ma   simt nesigura.

"Draga mea Mirona,

M-am uitat astazi la tine in oglinda si am vazut un om vesel. Da, mi-au placut la nebunie ochii negri, deoarece asta e culoarea pe care ei o au dimineata, si zambetul de copil inocent. Stiu ca nu mai esti un copil inocent, dar de multe ori lasi impresia asta.

Imi pare rau ca este pentru prima oare cand iti vorbesc frumos si cand imi aduc aminte de cum esti tu cu adevarat. Te cunosc atat de bine, te inteleg, dar pana acum mi-a fost teama sa-ti vorbesc. Cine stie? Daca nu m-ai fi crezut si ai fi avut senzatia ca-mi bat joc?

Tu vrei sa fii placuta si iubita de oameni asa cum esti. Si da, poate multi chiar ar face asta, daca ar avea rabdarea necesara sa te cunoasca. Insa multi nu au. Si sa nu fim ipocriti, nici tu nu ai cu majoritatea.

Ai zile in care te simti singura, poate mai ales azi, cand e duminica si soare afara. Mi se pare straniu cum desi te simti asa, nu ti-ai umple golul cu orice tip de oameni..si doar cu aia pe care-i vrei tu. Iar cei sau cel pe care-i/l vrei nu te vor/vrea inapoi.

Te complici atat de mult, si-ti pasa de toate nimicurile.

Uiti ca nu multi sunt ca tine si ca cei care te au sunt norocosi. Si tu esti la randul tau norocoasa. Nu multi accepta langa ei neconditionat un om asa dificil cum esti tu.

Ai o brutalitate verbala nemaintalnita. Spui exact ce-ti trece prin cap, oricat de tare ar durea adevarul. Vrei totul sau nimic, si-l vrei acum. Nu accepti jumatati de masura si oameni indecisi.

Eu zic ca faci bine...ma rog, un pic de diplomatie nu strica niciodata. Insa, sunt convinsa ca intr-o zi o sa fii pe deplin fericita!

Stiu cat de importante sunt pentru tine sentimentele si ele iti ghideaza cursul vietii. Dar inca n-ai invatat ca atunci cand te astepti mai putin se intampla lucrurile?

Da, nu ai rabdare, cu totii stim asta si de cele mai multe ori, indepartezi unii oameni din lumea ta, tocmai pentru a-ti da seama daca ei vor sa fie acolo sau nu.

Invata de la mine: ai grija cum ii alegi. Unii nu se vor mai intoarce niciodata, pentru ca impulsivitatea ta a dat-o in bara, iar altii exact de asta au nevoie - o zguduiala puternica.

Nu mai crede in frica oamenilor, in timiditatea lor...Cei care vor sa fie langa tine, vor lupta pentru asta, intr-un mod sau altul.

Imi place de tine ca esti sincera si ca ai forta necesara sa faci un om sa zambeasca. Stii cat de greu zambesc oamenii in ziua de azi?

Stiu ca trebuia sa-ti spun numai lucruri de bine, dar n-am putut sa ma abtin..iarta-ma. Te rog sa nu obosesti niciodata sa incerci si sa crezi mereu in iubire si oameni si prieteni. Fara aceste ingrediente ai fi mult mai seaca...

Si nu uita: eu sunt mereu, aici, langa tine.

A ta,
Mirona:)"

Antagonism

Iubirea si frica sunt sigurele sentimente cu adevarat pure. Celelalte sunt doar o combinatie intre acestea doua. Tot ce percepem, toate reactiile noastre, tot ceea ce simtim, vine fie din frica fie din iubire.
Dar oare de ce ne este frica? Mare noastra frica este de viata, de faptul ca se va ajunge la Sfarsit, la Moarte insasi. Trebuie sa intelegem ce este Moartea ca sa intelegem in definitiv ce este cu adevarat viata. Frica se bazeaza pe ideea ca avem nevoie de ceva. Si cu totii ne dorim ceva, avem nevoie de ceva.
Avem nevoie de bani, avem nevoie de putere, avem nevoie de sanatate, avem nevoie sa stim ca maine va fi bine si multe altele. Dar cea mai importanta frica este legata de relatii, in special de cele de dragoste. Frica ca nimeni nu te iubeste, ca daca cineva te va iubi vei pierde dragostea persoanei respective. Sunt temeri care ne obosesc, care ne indeparteaza de evolutia spirituala. Cand ceva ne trebuie si nu gasim in noi incepem sa ne temem. O persoana careia nu ii trebuie nimic, nu se teme de nimic.
Frica nu este reala. Tu o inventezi, conturezi, o faci reala. Daca reusesti sa treci peste frica iti vei creea o energei care o va dobora, care o va vindeca. Daca iti traiesi viata asa cum iti doresti, o umpli cu aspiratii si senzatii, in curand nu vei avea de ce sa te mai temi. Numai asa viata devine marea bucurie care ar trebui de fapt sa fie.