M-am trezit de dimineata cu o sete enorma. Sete de nou, de frumos, de miraculos. mi-am amintit de basmele care se termina intotdeauna cu bine, de oamenii care pot si reusesc, de iubirea curata, de mirosul de copilarie ce-mi razbate cu greu acum in amintire.
M-am trezit cu dorul de a da usa la o parte, de a tipa si de a glumi, de a povesti lucruri care te bucurau nespus, chiar daca nu insemnau nimic. Le povesteam eu si atat conta. De pat si de televizor, de vesnica galeata plina de fulgi "de facut". De masa mare, cea buna de 12 persoane pe care ne lasa sa jucam ping-pong, de ranita plina de jucarii, de bucuria ca veneam in vizita, de felul in care jucam carti, de iubirea pe care mi-o purta orice as fi facut, de mustrarile dragastoase ca arat ca un baietoi, ca nu ma imbrac ca o fata normala.
De grija cu care ma apara, spunand ca stiu eu mai bine ce fac, de rabdarea cu care ma mustra cand greseam. niciodata certuri, niciodata probleme, numai senzatia de poveste si mirosul de bucurie, atat imi amintesc.
Daca nu vorbesc, nu inseamna ca uit.
Daca nu plang, nu inseamna ca nu doare.
Daca oamenii evita sa vorbeasca cu mine, nu inseamna ca n-as povesti totul.
Daca ma ridic, desi doare, daca lupt, desi stiu ca n-o sa castig niciodata, daca iubesc, desi nu are nici un rost, o fac pentru mirosul de placinta si pentru cea mai buna ciorba din lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu