Interior

E o senzatie care ti se impleteste in stomac.

Stai acolo, tintuit in scaun si in fata ochilor ti se proiecteaza o lume cum nici n-ai fi putut sa-ti imaginezi, ti se pare ca toate intrebarile tale si-au gasit in sfarsit raspuns, ca toate sentimentele de care nici nu te credeai in stare exista, sunt acolo in inima ta si dau sa-i sparga peretii, sa rabufneasca in tine, ca o cascada, sa-ti cucereasca interioul, printr-o furtuna cum nu s-a mai vazut.

Te cearta ca ai stat pe ganduri, ca te-ai indoit de ceea ce crezi, de ceea ce vrei, de ceea ce speri, de ceea ce nici macar nu e in tine. Sau au stat asa de bine pitite, ca nu te-ai banuit niciodata un receptacul al unor asemenea senzatii, tu n-ai stiut ca exista.

Naste in tine lucruri rare, stranii, care te bucura, te sperie, te arunca, te izbesc, dar merita pana la ultima inghititura. Esti viu, esti acolo, de fapt nu, te-ai proiectat deja in universul acelei minunatii, plangi si razi si suferi si te bucuri, toate deodata, un amalgam de sentimente si senzatii, idei si ganduri care te fac sa dansezi exact pe margine, pe linia subtire dintre nebunie si ratiune, dar tu sa fii echilibrat si far-de-griji.

E lumea aceea perfecta prin felul in care imperfectiunile sunt luate in piept, zeflemite, aruncate, venerate, tocmai pentru ca te fac sa te bucuri si mai mult de ceea ce-i perfect si pur si bun si frumos, erai prea orbit de rau ca sa vezi frumosul si te-au lovit asa, in spate, te-au ametit, te-au proiectat sus in cer si te-au adus inapoi pe pamant: e un loc asa frumos, tocmai pentru ca-i uman, cerul e limita, odata ajuns acolo nu mai e nimic.

E disconfortul din coltul ochiului si linistea adanca si parfumata ce te cuprinde cand totul s-a terminat. Plutesti incet pe strazi, o umbra devenita pret de cateva clipe palpabila, invaluita in tacerea sonora bine-meritata.

Sunt toate aceste lucruri si multe altele pe care le traiesc in urma unui moment magic care ma cuprinde. Ca vin de la o carte, de la un film, de la o melodie, de la un mesaj frumos prin tocmai lucrurile neexprimate, dar ghicite, de la o piesa de teatru, de la orice forma de manifestare pe intelesul interiorului meu croit cu grija, aceste lucruri ma scot din mine cea materiala, searbada, speriata, singura si ma transforma in tot ce-as fi putut fi, ma scormonesc pe diauntru, ma provoaca si-apoi urmeaza dulcea mea tacere-sonora, disconfortul din coltul ochiului si zambetul inceput in mintea mea, toate adunate intr-un: eu nu ma las batuta, zbor.