Relaţiile cu mine se întind pe o gamă foarte largă:de inimă,de cap,de stomac, de ochi,de mâini,de plămâni,de sudoare,de sânge,de spaimă.De tremurături.De nori care mi se infăşoară în jurul capului.De stele care-mi acoperă vederea.
Sunt clipe când inima imi dă ghies spre mine.E ca un dor cumplit de mine.Mă chem cu disperare.Aşa cum chemi zorile într-o noapte de insomnie. Mă chem cu spaimă şi sete de-mplinire.Tânjind să fiu cât mai aproape de mine.Să mă cuibăresc în mine.E o clipă solară în care mă simt în preajma mea bogata şi plina.Îmi şoptesc lucruri importante,grave şi adânci.Îmi îngreunez clipa cu întrebări dureroase.Cinstite până la capătul capătului.Mă cercetez pe toate feţele,ca şi cum m-aş vedea pentru prima dată,cu o anume curiozitate caldă şi cu o stranie bunăvoinţă.E un fel de narcisism eteric.Dar fără oglindă, doar cu stele,cu vise,cu lună nouă.Cu suflet înnoit.Cu luminiţe tremurătoare care se înalţă din fântânile mele.Cu o veveriţă care îmi aduce castane si mi le aşează în palmă.În astfel de întâlniri aurorale îmi pare că se dezleagă în mine o taină mare şi luminoasă :dragostea .O comoară care mă aşteapta din veci.Îmi vine să-mi dăruiesc lumea.Eu însumi devin acum Celălalt.Eu sunt şi Eu şi Tu.Iar Tu devine Eu.Celălalt Eu.Alter Ego.Cerul se mută în mine.Vieţuieşte în mine.Încep să exist în veşnicie.Apoi mă trezesc şi realizez că a fost un vis.
Învăţ să înţeleg încă ceva: că fascinata de mine însumi,risc totul,risc să mă pierd.Încep să realizez cât de primejdioasă poate deveni idila între mine şi mine.Începe ca un joc.Cu focul.Se sfârşeşte în idolatrie.În egolatrie.Închinarea la un Ego tumefiat în chip monstruos.E demenţa sinelui.Nebunia de a mă adora pe mine însumi. Finalul? Pierderea mea întru veşnicie.
Mărturisesc că există,din nefericire,clipe,sau ceasuri,sau chiar zile, când mă pierd din vedere.Mă îndepărtez de mine cât pot de mult.Îmi întorc mie însumi spatele.Nu-mi pasă de mine.Mă ignor.Mă împing în uitare.Când survin asemenea întâmplări nefaste cu mine însumi,singura şansă de scăpare e întoarcerea la mine.Uitarea de sine e o moarte reversibilă.Se lecuieşte prin binecuvântata revenire la mine însumi.Îmi vin în fire,cum se spune.M-am pierdut şi mă regăsesc.M-am rătăcit de mine şi m-am găsit.Uneori fără să ştiu.Fără să vreau.Fără să pot.
Ce m-aş face fără mine însumi,un timp prelungit? Aş deveni un suflet mort.Ca în Gogol.Se întâmplă multor oameni.Marii scriitori ştiu asta.Literatura bună se pricepe la relaţiile oamenilor cu ei înşişi.
Sunt apoi clipe când mă trezesc în relaţii de beligeranţă cu mine însumi.Mă simt rănita şi descopăr,uimita şi speriata,că săgeata înveninată a pornit din mine însumi.De-acum trebuie să mă feresc de mine.Încep să mă privesc chiorâş.Cu suspiciune.Duşmanul meu,iată-l, sunt eu însumi.Mă pot aştepta din partea mea la tot felul de rele,de ticăloşii,de nemernicii împotriva mea însumi.Demonii din sinele meu stau la pândă,gata să mă-nhaţe.Să mă sfâşie.În asemenea situaţii,sentimentele mele faţă de mine oscilează paroxistic între ură,teamă,duşmănie,groază,oroare,scârbă,repulsie.Sau,întrecându-le pe toate, o imensă revoltă ca un incendiu ridicându-se până la cer. Ori o mare mânie,clocotind ca un vulcan încins.Nu pot scăpa decât luând hotărârea de a termina cu mine.Să-mi aplic pedeapsa capitală.În urma unei judecăţi sumare.Eu fiind şi acuzatorul şi avocatul apărării.Şi călăul, fireşte.Propriul meu călău,binevoitor,salvator. Multor oameni li se întâmplă asta. Acum a venit poate rândul meu.
De multe ori,de prea multe ori,relaţiile mele cu mine sunt ambigue. Între mine şi mine plutesc ceţuri afective Mă adulmec şi îmi dau târcoale mie însumi,cu sentimente tulburi.Nici calde,nici reci.Uneori căldicele.Abia dezmorţite.Blestemate neguri care mă ascund pe mine de mine.Plutesc între noi ca miasmele peste apele infecte ale unei bălţi puturoase.În tabla relaţiilor cu mine însumi, aceasta este situaţia cea mai nesuferită,mai impură şi mai nesănătoasă.Prelungindu-se,se dezvoltă un fel de pecingine sufletească,o plagă devastatoare a interiorităţii.Un cancer.Treptat devin un cadavru viu.
Situaţia,tot echivocă şi ambiguă, a împăcării cu orice preţ între mine şi mine e poate la fel rea.Bălăceală în ape stătute.Chiar în mocirlă.Se întâmplă.E aproape inveitabil.Pentru că sunt om,creatură supusă tuturor slăbiciunilor.Pentru că sunt om,deci imperfect.Dar sunt dator să mă zbat ca să obţin pacea cu mine însumi.Cu orice preţ.În această luptă îndârjită,relaţiile cu mine trec prin diferite stări: sunt nemulţumit de mine,mi-e ruşine cu mine,mă compătimesc,mă cert cu mine,mă iert,arunc vina pe întâmplare,pe natură,pe condiţia umană,îmi plâng de milă,îmi şterg lacrimile,mă agăţ de un pai,sper pentru mine,mă dezvinovăţesc,mă reabilitez în proprii mei ochi.Închei pace cu mine însumi.Ruşinoasă.Laşă.Incertă.Pace tensionată.Echilibru fragil.Dans pe sârmă deasupra prăpastiei nimicului lăuntric.
Şi mai e ceva: numai cu mine însumi nu pot vieţui,nici supravieţui.Îmi este interzis să pierd din vedere lumea.Să fiu numai eu cu mine e jalnic.Deşi o doresc adeseori.Să mă închid în mine,cu mine,ca într-o carapace e o nebunie primejdioasă.Poate că este pur şi simplu Nebunia tuturor nebuniilor.Sartre are dreptate numai pe jumătate când spune că Infernul este ceilalţi.Dar şi Paradisul.Fără ceilalţi existenţa e şi infern şi paradis.Atunci ce să aleg? Pe mine sau Lumea? Poate că trebuie să mă aşez undeva între mine şi lume.Cu un ochi spre mine însumi şi cu celălalt spre lume.Totuşi,uneori trebuie să pierd din vedere lumea,alteori să mă pierd pe mine din vedere.Când,cum,cât timp? Nimeni nu ştie.E un joc plin de pericole.Poţi fi nimicit de Lume şi poţi fi nimicit şi de tine însuţi.
Oricare ar fi relaţiile mele cu mine,de mine însumi nu pot să scap.Sunt legata de mine.Uneori cu lanţuri grele,imposibil de rupt.Alteori,cu lanţuri de fum şi de stele.Sunt om.Sunt condamnata să vieţuiesc,să mă bucur şi să sufăr cu mine însumi.Să trăiesc sub acoperământul sinelui meu.Unii îl numesc conştiinţă.Alţii Ego.Acesta fiind adăpostul meu, închisoarea mea,paradisul şi infernul meu de fiecare zi,de fiecare viaţă...
Între idolatrie şi război nimicitor între mine şi mine,interpun iluzia,himerele,înşelăciunea.Mă mint pe mine însumi.Mă înşel pe mine însumi,mă trag pe sfoară pe mine însumi.Mă mint,mă mint,mă mint.Cu viclenie,cu neruşinare,cu pricepere,cu fantezie şi şarm.Îmi torn tot felul de poveşti adormitoare.Îmi ofer monede strălucitoare dar false,nestemate prefăcute,vorbe amăgitoare.Până ajung să fiu chiar eu mândra de mine.Să mă laud cu mine.Să fac din mine un steag.Un idol.Un dumnezeu.
Fără aceste tertipuri şi nebunii,îmi zic eu,nu pot convieţui cu mine însumi.Trebuie să mă adorm cu basme.Să tapetez drumul spre mine cu flori,fie ele şi de hârtie.Şi să mă întind de-a lungul drumului.Să fac din mine însumi cale regală spre mine.Poate aşa e bine.Atunci când ajung să pot
spune:Eu sunt drumul,eu sunt destinaţia.Eu sunt săgeata,eu sunt ţinta.Eu sunt vânătorul,eu sunt şi căprioara.Eu sunt,până la urmă,nimic altceva decât eu însumi.Eu însumi. Oare se poate? Iar dacă se poate,cum e asta? Poate cineva să spună? Cine? Cine,Dumnezeule Doamne?
Sunt clipe când inima imi dă ghies spre mine.E ca un dor cumplit de mine.Mă chem cu disperare.Aşa cum chemi zorile într-o noapte de insomnie. Mă chem cu spaimă şi sete de-mplinire.Tânjind să fiu cât mai aproape de mine.Să mă cuibăresc în mine.E o clipă solară în care mă simt în preajma mea bogata şi plina.Îmi şoptesc lucruri importante,grave şi adânci.Îmi îngreunez clipa cu întrebări dureroase.Cinstite până la capătul capătului.Mă cercetez pe toate feţele,ca şi cum m-aş vedea pentru prima dată,cu o anume curiozitate caldă şi cu o stranie bunăvoinţă.E un fel de narcisism eteric.Dar fără oglindă, doar cu stele,cu vise,cu lună nouă.Cu suflet înnoit.Cu luminiţe tremurătoare care se înalţă din fântânile mele.Cu o veveriţă care îmi aduce castane si mi le aşează în palmă.În astfel de întâlniri aurorale îmi pare că se dezleagă în mine o taină mare şi luminoasă :dragostea .O comoară care mă aşteapta din veci.Îmi vine să-mi dăruiesc lumea.Eu însumi devin acum Celălalt.Eu sunt şi Eu şi Tu.Iar Tu devine Eu.Celălalt Eu.Alter Ego.Cerul se mută în mine.Vieţuieşte în mine.Încep să exist în veşnicie.Apoi mă trezesc şi realizez că a fost un vis.
Învăţ să înţeleg încă ceva: că fascinata de mine însumi,risc totul,risc să mă pierd.Încep să realizez cât de primejdioasă poate deveni idila între mine şi mine.Începe ca un joc.Cu focul.Se sfârşeşte în idolatrie.În egolatrie.Închinarea la un Ego tumefiat în chip monstruos.E demenţa sinelui.Nebunia de a mă adora pe mine însumi. Finalul? Pierderea mea întru veşnicie.
Mărturisesc că există,din nefericire,clipe,sau ceasuri,sau chiar zile, când mă pierd din vedere.Mă îndepărtez de mine cât pot de mult.Îmi întorc mie însumi spatele.Nu-mi pasă de mine.Mă ignor.Mă împing în uitare.Când survin asemenea întâmplări nefaste cu mine însumi,singura şansă de scăpare e întoarcerea la mine.Uitarea de sine e o moarte reversibilă.Se lecuieşte prin binecuvântata revenire la mine însumi.Îmi vin în fire,cum se spune.M-am pierdut şi mă regăsesc.M-am rătăcit de mine şi m-am găsit.Uneori fără să ştiu.Fără să vreau.Fără să pot.
Ce m-aş face fără mine însumi,un timp prelungit? Aş deveni un suflet mort.Ca în Gogol.Se întâmplă multor oameni.Marii scriitori ştiu asta.Literatura bună se pricepe la relaţiile oamenilor cu ei înşişi.
Sunt apoi clipe când mă trezesc în relaţii de beligeranţă cu mine însumi.Mă simt rănita şi descopăr,uimita şi speriata,că săgeata înveninată a pornit din mine însumi.De-acum trebuie să mă feresc de mine.Încep să mă privesc chiorâş.Cu suspiciune.Duşmanul meu,iată-l, sunt eu însumi.Mă pot aştepta din partea mea la tot felul de rele,de ticăloşii,de nemernicii împotriva mea însumi.Demonii din sinele meu stau la pândă,gata să mă-nhaţe.Să mă sfâşie.În asemenea situaţii,sentimentele mele faţă de mine oscilează paroxistic între ură,teamă,duşmănie,groază,oroare,scârbă,repulsie.Sau,întrecându-le pe toate, o imensă revoltă ca un incendiu ridicându-se până la cer. Ori o mare mânie,clocotind ca un vulcan încins.Nu pot scăpa decât luând hotărârea de a termina cu mine.Să-mi aplic pedeapsa capitală.În urma unei judecăţi sumare.Eu fiind şi acuzatorul şi avocatul apărării.Şi călăul, fireşte.Propriul meu călău,binevoitor,salvator. Multor oameni li se întâmplă asta. Acum a venit poate rândul meu.
De multe ori,de prea multe ori,relaţiile mele cu mine sunt ambigue. Între mine şi mine plutesc ceţuri afective Mă adulmec şi îmi dau târcoale mie însumi,cu sentimente tulburi.Nici calde,nici reci.Uneori căldicele.Abia dezmorţite.Blestemate neguri care mă ascund pe mine de mine.Plutesc între noi ca miasmele peste apele infecte ale unei bălţi puturoase.În tabla relaţiilor cu mine însumi, aceasta este situaţia cea mai nesuferită,mai impură şi mai nesănătoasă.Prelungindu-se,se dezvoltă un fel de pecingine sufletească,o plagă devastatoare a interiorităţii.Un cancer.Treptat devin un cadavru viu.
Situaţia,tot echivocă şi ambiguă, a împăcării cu orice preţ între mine şi mine e poate la fel rea.Bălăceală în ape stătute.Chiar în mocirlă.Se întâmplă.E aproape inveitabil.Pentru că sunt om,creatură supusă tuturor slăbiciunilor.Pentru că sunt om,deci imperfect.Dar sunt dator să mă zbat ca să obţin pacea cu mine însumi.Cu orice preţ.În această luptă îndârjită,relaţiile cu mine trec prin diferite stări: sunt nemulţumit de mine,mi-e ruşine cu mine,mă compătimesc,mă cert cu mine,mă iert,arunc vina pe întâmplare,pe natură,pe condiţia umană,îmi plâng de milă,îmi şterg lacrimile,mă agăţ de un pai,sper pentru mine,mă dezvinovăţesc,mă reabilitez în proprii mei ochi.Închei pace cu mine însumi.Ruşinoasă.Laşă.Incertă.Pace tensionată.Echilibru fragil.Dans pe sârmă deasupra prăpastiei nimicului lăuntric.
Şi mai e ceva: numai cu mine însumi nu pot vieţui,nici supravieţui.Îmi este interzis să pierd din vedere lumea.Să fiu numai eu cu mine e jalnic.Deşi o doresc adeseori.Să mă închid în mine,cu mine,ca într-o carapace e o nebunie primejdioasă.Poate că este pur şi simplu Nebunia tuturor nebuniilor.Sartre are dreptate numai pe jumătate când spune că Infernul este ceilalţi.Dar şi Paradisul.Fără ceilalţi existenţa e şi infern şi paradis.Atunci ce să aleg? Pe mine sau Lumea? Poate că trebuie să mă aşez undeva între mine şi lume.Cu un ochi spre mine însumi şi cu celălalt spre lume.Totuşi,uneori trebuie să pierd din vedere lumea,alteori să mă pierd pe mine din vedere.Când,cum,cât timp? Nimeni nu ştie.E un joc plin de pericole.Poţi fi nimicit de Lume şi poţi fi nimicit şi de tine însuţi.
Oricare ar fi relaţiile mele cu mine,de mine însumi nu pot să scap.Sunt legata de mine.Uneori cu lanţuri grele,imposibil de rupt.Alteori,cu lanţuri de fum şi de stele.Sunt om.Sunt condamnata să vieţuiesc,să mă bucur şi să sufăr cu mine însumi.Să trăiesc sub acoperământul sinelui meu.Unii îl numesc conştiinţă.Alţii Ego.Acesta fiind adăpostul meu, închisoarea mea,paradisul şi infernul meu de fiecare zi,de fiecare viaţă...
Între idolatrie şi război nimicitor între mine şi mine,interpun iluzia,himerele,înşelăciunea.Mă mint pe mine însumi.Mă înşel pe mine însumi,mă trag pe sfoară pe mine însumi.Mă mint,mă mint,mă mint.Cu viclenie,cu neruşinare,cu pricepere,cu fantezie şi şarm.Îmi torn tot felul de poveşti adormitoare.Îmi ofer monede strălucitoare dar false,nestemate prefăcute,vorbe amăgitoare.Până ajung să fiu chiar eu mândra de mine.Să mă laud cu mine.Să fac din mine un steag.Un idol.Un dumnezeu.
Fără aceste tertipuri şi nebunii,îmi zic eu,nu pot convieţui cu mine însumi.Trebuie să mă adorm cu basme.Să tapetez drumul spre mine cu flori,fie ele şi de hârtie.Şi să mă întind de-a lungul drumului.Să fac din mine însumi cale regală spre mine.Poate aşa e bine.Atunci când ajung să pot
spune:Eu sunt drumul,eu sunt destinaţia.Eu sunt săgeata,eu sunt ţinta.Eu sunt vânătorul,eu sunt şi căprioara.Eu sunt,până la urmă,nimic altceva decât eu însumi.Eu însumi. Oare se poate? Iar dacă se poate,cum e asta? Poate cineva să spună? Cine? Cine,Dumnezeule Doamne?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu