Viata ca inspiratie de la altii

Viaţa mi-a oferit nenumărate şanse din care eu ar fi trebuit să înţeleg care este singurul adevăr important al vieţii mele. Uneori ne înşelăm amarnic urmărind visele şi numai atât. Există visul care, cu o remarcabilă putere ce-ţi dăruieşte încredere de sine, de lume şi univers, te poate doborâ în orice clipă în care existenţa ta părăseşte visul. Se întâmplă ca sufletul nostru să fie capabil de o extrovertire înfocată, să aibă acea ardere ale cărei forţe să devină puterea propulsiei tale spre nemărginire, spre a fi tu omul care se poate metamorfoza într-o universalitate autentică. Există o clipa, o secundă de reverie, atunci când, poate, renaştem in noi înşine din propria esenţă, de parcă nu am fi născuţi de o mama ci, din propria conştiinţă şi propriul trup. Mult timp am stat să-mi analizez trăirile, sentimentele ce se repetau în mine, căutând raspuns la una dintre cele mai agasante întrebări: ce vreau de la viaţă? Toti ne intrebăm acest lucru, nu doar o data ci mereu, pentru ca întotdeauna şi pentru totdeauna vrem acel “ceva” nedefinit de la viaţa noastra, de la cei de lângă noi.. Putem înţelege mai devreme sau mai târziu concretul acestui “ceva” inteligibil şi, cu toate că putem afla răspunsul asupra acestei dileme, de multe ori nu putem să concretizăm acest “ceva” într-un fapt real, într-o formă palpabilă, într-un simplu ESTE, deci există. Alteori avem doar impresia că ne dorim anumite lucruri în viaţă si, vorbind despre lucruri înţeleg prin acestea mai mult decât aspectul material şi, astfel fiind, în momentul în care se indeplineşte dorinţa de a le avea, rămânem surprinşi şi chiar dezamăgiti aflând că nu reprezintă acel

“ceva” pe care îl dorim cu adevărat de la viaţă. Cu toate că se ştie faptul că omul din ce îşi satisface capricile şi dorinţele vrea altceva, mereu fiind în căutare, mereu dorind, se stie stie si faptul ca tocmai de aceea, o anume dorinţă persistă în permanenţă fie că înaintăm în viaţă pe urmele ei sau pur şi simplu nu definim dorinţa şi nu ştim dupa ce să ne îndreptăm paşii. Deseori ne înşeală conştiinţa, deseori ne înşeală sufletul sau, mai bine spus este ca sufletul ne este înşelat de imaginaţie, de conştiinţă şi vise. Visele nu pornesc din suflet ci din raţiune, din acea parte a raţiunii care, conştientă fiind de unele contradicţii, umple spiritul cu vise din nevoia de a cuprinde şi de a trăi lumea. De aceea, însăşi visul devine un instrument conştient, o baricadă inălţată intre suflet si lume, un fabricant de speranţe care ne insenineaza tristetile si ne imbată fericirile dar, totodată, ne poate trăda cu uşurinţă pentru ca în final ratiunea işi raţionează visul. Visurile nu sunt nimic mai mult sau mai putin decat aspiratiile, temerile si obsesiile noastre.
Stiu de ce oamenii visează, ştiu de ce au nevoie de speranţe dar, nu ştiu de ce se lasă înşelati de ei înşişi, apoi caută o vină exterioară. Poate, uneori există o anumită vină exterioară care porneşte din incapacitiatea altora de a completa visul celor de lângă ei sau, o vină a acelora care din egoism nu se gândesc la nevoile interioare ale celorlalţi ori este vina acelora care, fiind prea raţionali distrug visele altora prin simplul fapt ca nu cred in ele. Insă, atâta timp cât crezi in visurile tale, în lumea ochilor tăi, nimic nu are putere si nici valoare etică sau morală de a te putea îndepărta de credintele tale. Dacă omul îşi va pierde şi credinţa, umila credinţă care-i mai atârnă între tâmple, va deveni un risipitor, o inutilitate spirituală care-si va descoperi rara genialitate in tehnică, in robotizare de orice natură - psihică, intelectuală, sentimentală, materială.
O mare parte din viaţa rătăcim prin iluzii, creându-ne din ele un crezământ, un fel de a fi. Totuşi, nu avem niciodată certitudinea că, pierduţi fiind într-o iluzie, aceasta se va putea transforma în realitate cândva. Fiecare dintre noi aşteaptă clipa împlinirii, a descoperirii sinelui acelui “ceva”, tânjind spre liniştea sufletească, însă nu avem siguranţa împlinirii, e ca un joc de zaruri, poate la numărul norocos de fapt pierdem. Se poate ca uneori să cerem prea mult de la oamenii de lângă noi, cerem prea mult şi de la noi înşine iar, raţiunea îngrădeşte posibilitatea conturării reale a visului, conştientă fiind de imposibilitate. Iar, cu cât vedem că unele dorinţe nu se pot materializa, ne focalizăm o mare parte de energie în ele străduindu-ne cu disperare să nu acceptăm realitatea şi, din nefericire nu facem altceva decât să ne risipim conţinutul în vânt. Este important să credem în vise, chiar vital în opinia mea dar, nu este corect faţă de noi înşine să nu analizăm unele vise în concordanţă nu numai cu puterile noastre ci, cu puterea universală, cu realitatea. Lăsându-ne prada viselor avem numai de suferit când realizăm că nu se vor inplini niciodată, astfel spus, trebuie să avem mare grijă ce visăm, în ce iluzii credem.
Omul care din structură este un visător, nu va fii niciodată împlinit sufleteşte dar, nici omul care în structură este un realist, nu va găsi această împlinire. Echilibrul este o necesitate dar, această necesitate îşi găseşte greu echilibrul. De aceea contrariile se atrag impletindu-şi diferenţele în aşa fel încât să completeze neputinţa ce le-o revelează singurătatea, asemanarea sau identicul.
Fiecare om îşi doreşte de la viaţă ceea ce consideră a fi important pentru sine, însă uneori nu ştim ce este cu adevărat important şi, abia când depăşim anumite etape ale vieţii putem gasi, in funcţie de acestea, importanţa în felurite lucruri. Privind în jurul meu cred că, in toţi oamenii persistă un singur lucru important care nu se schimbă niciodată şi nu se pierde cu timpul, iubirea. Oamenii o vor, o caută, îi închina poezii şi cântece, o râvnesc mereu cu disperare. Ea reprezinta acel “ceva” autentic in conştiinţa noastra, nu poate fi alungată de raţiune şi oricâte tragedii ar cunoaşte sufletul din pricina ei, omul nu se resemneaza să nu o mai dorească, să nu o mai caute, să nu o mai cerşească.
Iubirea are forţă de perpetuum mobile şi nu e niciodată prea târziu când ne vizitează. Omul care nu a trăit miracolul şi măreţia sentimentului de dragoste erotică, de iubire profundă între doi oameni, a trăit în zadar pierzând exact esenţa vieţii căci, aşa cum spunea M.Preda ”unde dragoste nu e, nimic nu e”, cel care a pierdut din vedere faptul că viaţa se învârteşte de fapt în jurul acestui sentiment numit IUBIRE, a uitat să trăiască şi nu a înteles nimic din ce a ars ca viaţă.
Cred că acel “ceva” nedefinit are o definire în iubire, restul dorinţelor şi viselor transformându-se în altele şi altele, devenind diversitate, pe când dorinţa de a iubi şi de a fi iubit, nu se poate transforma în altceva. Iar, visul despre iubire, însăşi raţiunea îl acceptă ca pe o realitate fără de care nu şi-ar mai permite să raţioneze lumea şi omul.