De un timp ma tot incearca ideea de a scrie. Am auzit eu de la oameni initiati intr-ale Sinelui ca e o metoda buna de a intra in contact cu acea parte din mine pe care am cam neglijat-o, insa acum am ajuns intr-un punct al vietii mele in care m-am oprit putin pentru a ma uita in spate. M-am obisnuit sa alerg cu atata viteza si sa trec cu atata usurinta si nonsalanta peste oameni si evenimente, urmarind cu o incapatanare de catar teluri si idealuri care devin din ce in ce mai greu de atins.
In goana mea insa am uitat sa ma bucur de acele mici delicii care-i fac pe italieni sa spuna cu mana pe inima "La vita e bella" , invatand in schimb cum sa fug de oricine ma putea rani sau de orice ma putea lovi. Naivitatea mea de tzanc cu pretentii de adult mi-a permis sa cred ca daca invat sa fug tare nimic nu ma va putea atinge, in timp ce radeam de cei care se opreau pentru a spune "Nu mai pot!", "Stop".
Ce nu am anticipat eu a fost modul absolut genial in care Universul a gasit de cuviinta sa ma traga de maneca si sa-mi traga vreo doua palme ...
Acum sunt la momentul imediat urmator, moment in care nu reusesc sa -mi dau seama daca ma doare si cat de tare ma doare, ce ma doare, daca s-a inrosit zona sau daca va ramane semn...
Insa pentru ca este deja oarecum tarziu si pentru ca momentul meu literar s-a incurcat in metafore ramane sa-mi adun ideile pentru un viitor post mai lucid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu