Despre bunici plecati departe...

Iubitii mei bunici, azi v-am regasit in poze si memoria m-a ajutat sa vad din nou tabloul perfect al copilariei mele alaturi de voi.
Si am simtit in fiecare privire a voastra o dragoste nemarginita. Mi-au dat lacrimile si am plans ca un copil ascuns intr-un copac desfrunzit.
Am retrait intr-o secunda, intens, toata experienta mea cu voi. Iubire si caldura. Asta simt.
Atat pe profund incat….plang si multumesc lui Dumnezeu ca ati fost pe pamant.
Ca ati fost bunicii mei de suflet, oameni simpli si frumosi care m-au invatat ce inseamna sa respecti, sa fii corect, sa iubesti, sa muncesti si sa te bucuri de tot ceea ce primim, bun sau rau.
Mi-e sufletul plin si ma simt un om bogat…Multumesc!!!

Oglinzi

Sunt atatea lucruri care-mi plac. Atat de multe lucruri si atat de putini oameni.... Se spune ca orice om cu care ne intersectam viata lasa o urma pe firul existentei noastre. O urma asemanatoare cu amprenta de pe paharul din care am baut apa...chiar si persoanele care nu ne plac deloc.

Nu am crezut niciodata in sufletele pereche, pentru ca ar fi tare trist daca acest concept ar fi adevarat. Daca am avea un singur suflet pereche poate ca n-o sa-l gasim niciodata. Daca s-a ascuns in celalalt colt al planetei, acolo unde nu ne este dat sa ajungem? Sau poate e batran sau prea tanar, pentru ca nu a spus nimeni ca sufletul nostru pereche are aceeasi varsta ca si noi.

Poate ca a fost chiar inghitit de ape la o inundatie si e pierdut definitiv, pentru totdeauna.

Tocmai de aceea, mi-e greu sa cred in suflete pereche. Prefer sa cred in suflete oglinzi. In oamenii aceia cu care realizam ca ne asemanam, in care inima noastra se poate oglindi pentru o fractiune de secunda. Atat cat dureaza sa constatam ca ne place aceeasi inghetata, culoare, gen de muzica sau prajitura. Atat cat sa vibram pe aceeasi unda de energie.

Si ma gandesc ca sufletul meu oglinda e ascuns in mai multi oameni. In acele persoane care imi plac de la primele intersectari ale ochilor sau ale cuvintelor. Sau pe care ii descopar pe parcurs si in a caror inima sufletul meu se vede asa cum este. Poate chiar si doar din cauza unei simple pasiuni nelamurite.

Asa ca......sufletul meu pereche nu exista! nu a existat niciodata! 

Cred doar in oglinzile pe care le ridica oamenii, cele in care inima mea isi regaseste zambetul, fie doar si pentru o clipa, dar de fiecare data.

Ipoteze despre fericire

Exista mai multe crezuri despre fericire. Uneori ea este conceputa ca o idee foarte înalta, un ideal îndepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobândi; adevarata fericire nu ar fi posibila în timpul acestei vieti.

Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu întelegea ca era de neatins, ci, mai degraba ca noi nu suntem în masura sa judecam ce ar trebui sa faca oricare om ca sa fie fericit. Reteta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în timp; altele considera ca a fi fericit înseamna a avea prieteni, a fi sanatos, a fi apreciat si stimat; altele sunt fericite stiindu-se iubite de cineva sau numai stiind ca persoana iubita exista acolo undeva si respira acelasi aer. Exista oameni care îsi "fabrica" un paradis numai al lor în care sa se simta fericiti. Dar ce s-ar întâmpla daca acest paradis ar exista undeva pe Pamânt?

La începuturile lumii a existat. Si ce s-a întâmplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru ca omul nu este facut sa locuiasca în paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate decât sa tinda catre absolut, catre perfectiune, purtându-si povara de a sti ca, în aceasta viata, nu va ajunge niciodata acolo.

Sunt multe momente de fericire în viata omului. Am putea asemana fericirea cu niste gingase balonase de sapun; si fiecare balon este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai durabile, altele sunt mai firave si se sparg înca înainte de a-si fi luat zborul. Viata noastra este însa plina de astfel de balonase. Nu trebuie decât sa le pastram cu grija, în cufarul tainic al subconstientului si sa ne gândim ca si dupa o mare durere, vine o mare bucurie. Exista un permanent echilibru între cele doua. Unii spun ca nenorocirile sunt mari si gratuite, numai fericirile sunt scurte si costisitoare.

A fi fericit înseamna dupa unii, a iubi. Si într-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia dupa aceea.

Putem asocia iubirea cu fericirea? Da. Atâta timp cât cel care iubeste nu confunda dragostea cu delirul devastator al posesiei, care, în ultima instanta aduce suferintele cele mai cumplite. Caci, împotriva opiniei comune atâtor oameni, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul de proprietate care este contrarul dragostei. Exista persoane care spun ca fericirea este o floare rara. Si asa este. Dar nu pentru ca ea ar fi unica în lume, ci pentru ca depinde de fiecare din noi cum stie s-o culeaga. Florile cele mai scumpe nu sunt acelea cumparate de la magazin, ci acelea pentru care trebuie sa te apleci ca sa le culegi.

Conceptii despre fericire ne spun ca a obtine ceea ce ne dorim înseamna sa fim fericiti. Si sa presupunem ca cineva reuseste sa obtina ceea ce cu greu a încercat. Si acum este fericit? Se prea poate. Dar se poate si sa nu fie. Si atunci unde e fericirea? Ea a constat în stradania de a obtine.

Conceptiile despre fericire se deosebesc prin rostul pe care îl atribuim celorlalti în dobândirea propriei fericiri.  Cum putem sa gasim fericirea într-o lume în care realizarea propriilor dorinte depinde de ceea ce doresc si fac semenii nostri? De multe ori, dorintele a doi oameni intra în conflict si ca urmare, fiecare încearca sa împiedice realizarea dorintei celuilalt. Nimeni nu renunta fara sa lupte la fericire. Concluzia filozofiei a fost ca nu exista fericire solidara.

Dar nu trebuie ignorat faptul ca ai nevoie de ceilalti pentru a fi fericit. Un organism care este desprins de prezent moare; la fel si un om desprins de societate, de semeni, se poate pierde pe sine, asa cum a patit si Iona, personajul lui Marin Sorescu, care de atâta singuratate, si-a pierdut pâna si ecoul.

Nu putem afirma ceva cu certitudine despre fericire, ci doar ca ea este ceea ce percepe si ce simte fiecare. Ea este una din marile întrebari ale umanitatii si va mai ramâne înca unul din misterele existentei noastre:

"Sunt clipe când îmi pare ca tot ce-a trebuit

Sa aflu despre lume, de mult am deslusit.

Dar stelele ma mustra tacut din patru zari:

"N-ai dezlegat nici una din marile - ntrebari.""

Azi mi-am amintit de timp...

Existenta noastra este reglata datorita timpului,de la nastere pâna la moarte.Credem ca timpul ne apartine dar din pacate nu-l putem cumpara.Se pare ca nasterea e începutul timpului iar moartea sfârsitul,dar este doar o aparenta deoarece aceste doua evenimente sunt doua puncte dintr-o continuitate.

Cu timpul totul se schimba,persoana care suntem în societate,aparenta noastra si chiar eul nostru interior se transforma.Existenta noastra e marcata de schimbari continue chiar daca nu ne place si încercam sa le tinem piept.În acelasi timp,lumea din jurul nostru se schimba.Transformarile ne însotesc toata viata,dar din pacate nu ne convine,ne este frica de ele,deoarece suntem incapabili sa le controlam.Aparitia unei schimbari pe neasteptate ne da sentimentul ca viata poate lua o alta directie.Ca marea majoritate a lucrurilor,schimbarile nu sunt nici negative,nici pozitive,se produc atâta tot.

Schimbarea este a faptul de a parasi o situatie veche si familiara descoperind una noua si necunoscuta.Nici una,nici alta nu ne deconcentreaza,ci trecerea de la una la alta."În viata,când o usa se închide,o alta se deschide...dar culoarul dintre ele este cel mai greu de parcurs."Prin usa care se închide putem întelege sfârsitul unei relatii,o despartire sau un doliu.Apoi intram într-o faza dezagreabila când plângem dupa ceea ce lasam în urma noastra,traind în nesiguranta la ceea ce va urma.Aceasta perioada este greu de trait si în momentul când avem impresia ca nu mai avem nici o forta,ca toate puterile ne-au parasit,se produce un eveniment:un nou început.O usa se deschide.Daca încercam sa rezistam schimbarilor o vom face toata viata.De aceea trebuie gasita o solutie prin faptul de a accepta ceea ce ni se întâmpla,ca este de bine sau ca este de rau.

"Dragostea e speranta si fara speranta lumea nu ar exista."Octavian Paler

Nu despre prejudecati!

Initial am vrut sa scriu despre prejudecati, despre cat de mult ne limiteaza. Avem anumite asteptari de la oameni si ne formam parerea despre ei in functie de hainele pe care le poarta, de culoarea parului, de ochelarii de soare sau de locul din care vin...

E adevarat! Hainele unui om sunt semnatura personalitatii sale. Felul in care isi poarta pantofii poate spune daca este un excentric sau un om "normal".

Ma intreb ce s-ar intampla daca nu am cunoaste nimic despre o persoana. Daca nu am sti de unde vine sau incotro se indreapta. Ce au fost sau sunt parintii lui, cu ce se ocupa el sau ea. Ma intreb daca am fi in stare, atunci, sa ne concentram strict asupra lui a omului care este.

Dar nu, n-o sa scriu despre prejudecati. O sa scriu despre....despre toate lucrurile pe care mi le doresc, pe care nu le-am avut si care sunt atat de marunte....

Oare ce vreau acum?
Vreau ca in secunda asta sa ma indragostesc si sa vina primavara!

Incercare

Imi spunea cineva candva ca voi simti o placere deosebita daca ma arat modesta, naiva, supusa, cu aerul ca inteleg cat mai putin sau nimic din ceea ce mi se spune, dar in acelasi timp sa inteleg totul si sa privesc cu detasare ceea ce se intampla si cu o linistita ironie.
Poate ca nu am experimentat prea des acest sfat, dar de cele cateva ori (putine, intr-adevar) am avut o satisfactie nebuna. Nu aveam o privire de atotstiutoare, dar nici una tampa. Nu ma erijam in detinatoarea adevarurilor absolute, dar nici nu paream omul din epoca de piatra. Nu ca acel om ar fi fost prost, ci pentru ca nu cunostea atatea sensuri ale vietii si-ale cuvantului. Aveam o figura normala, ma comportam aproape ireprosabil, doar ca nu comentam unde se astepta sa comentez si nu faceam referiri acolo unde se credea ca ele ar fi necesare. Surpriza de pe chipul celor care-mi asteptau reactiile (nu acestea, ci ceea ce credeau ei ca voi face sau spune) era nedisimulata. Nu aveau timp sa se gandeasca si la aceasta posibilitate (de-a nu comenta, de-a asculta, de-a fi detasata). Poate ca era un joc de-al meu, dar, la un moment dat, mi s-a parut crud. Plus ca putea denatura.
   Acum incerc sa-mi exprim parerile, sa las sa se observe pe fata mea ce cred despre un subiect sau altul, dar parca nu mai am aceeasi figura, parca nu mai este aceeasi placere. Insa sunt cu constiinta impacata ca nu insel, ca nu mint. Macar prin gesturi sa par normala. Nu ca n-as fi, dar totul este interpretabil si oamenii se pot lansa in aprecieri care mai de care mai abracadabrante.
   O sa inchei cu ceva frumos. N-am spus eu, poate n-a spus-o nici cel de la care am auzit-o. Mi-a placut si v-o impartasesc. Sau mi-o repet mie insami:
   "In infinitul timpului si al spatiului, ne-am intalnit in aceeasi nebuloasa, in acelasi sistem solar, in acelasi secol, pe aceeasi planeta, in generatii apropiate sau asemanatoare, in acelasi continent sau chiar in aceeasi tara, poate si-n acelasi oras, si totusi ne uram, ori cel putin suntem indiferenti unul fata de altul, in loc sa ne aruncam unii in bratele altora, inteligenti si prosti, buni si rai, frumosi si urati, inmarmuriti de spaima naturii infinite si ostile."

Pariu

Un om nu începe să existe decât atunci când începe să parieze pe el însuşi. Abia atunci capătă contur, abia atunci îşi iese din propria umbră, abia atunci este mai mult decât moştenirea genetică şi decât influenţele mediului său. Dincolo de acest schelet al moştenirilor şi influenţelor, tot ceea ce suntem este rezultatul propriilor noastre alegeri.

Vine o vreme când familia în care ai crescut nu mai constituie o explicaţie pentru situaţia ta actuală. Vine o vreme când complexele şi frustrările se opresc la pragul de unde începe propria responsabilitate.

Pe drumul către propriile idealuri, pariez în fiecare moment ceea ce sunt pe ceea ce pot deveni. Mă întreb adeseori dacă am reuşit să scot maximum din cutare situaţie, dacă am omis sau nu oportunităţi care mi s-au oferit, dacă am ştiu să descifrez corect sanşele de care m-am izbit şi, din ce în ce mai accentuat, metafora pariului îmi vine în minte. E o proiecţie, e un risc, este un joc de şanse, o aglomerare de sensuri moştenite sau inventate.
La jocul de whist, sunt oameni care joacă la 0 majoritatea mânilor. Este un pariu sigur şi prudent, însă pe termen lung se dovedeşte o strategie păguboasă. A juca la sigur înseamnă lipsa de curaj de a forţa faptele şi împrejurările, înseamnă lipsa de creativitate de a scoate din puţin puţin mai mult. Când mă uit în jur la oamenii pe care îi admir, observ că aceştia nu au avut mai multe şanse decât restul, însă au reuşit să scoată cel mai mult din cărţile primite.
Observ că marile destine aparţin acelor oameni care au luat cele mai riscante decizii. Să fiu înţeleasa, orice decizie este riscantă pentru că nu deţii niciodată toate informaţiile necesare pentru a face un pas sigur şi raţional. În acel vid de date şi certitudine, apare acel leap of faith ....
Scriu aceste rânduri în mijlocul unor decizii pe care le iau în ciuda faptului că nu deţin cunosc toate variabilele, toate avantajele şi dezavantajele. Doar cu ideea că, într-un fel sau altul, nicio îndrăzneală nu rămâne nerăsplătită.

Intre Cineva si Celalalt

Merg pe drum si privesc in jurul meu. Despartiri. La tot pasul, lumea se desparte. Ea de el. El de ea.

Cineva sta pe loc. Plange. Celalalt pleaca mai departe. Cioburi peste tot. De inimi sparte. Tipete mute. De suflete inecate.

Se spune ca primim fiecare ce meritam. Dar nu. Nu e asa. Primim  fiecare ceea ce permitem.

Inainte ma opream  sa plang alaturi de ei.  Sa zambesc. Sa mangai. Sa ajut.  Acum nu mai pot. Nu mai am cu ce. Zambetele-mi sunt pe numarate si am devenit zgarcita. Bratele-mi  sunt amortite. A curs o vesnicie de la ultima imbratisare. Si-un urias de piatra imi biciuie simturile. Sau poate astea nu-s decat scuze. Ieftine. Poate ca nu-mi mai pasa. Poate am inceput sa raspund la nepasare. A ta. A lui. A tuturor. Si am strans, in mine,  multe raspunsuri.

Cineva plange. Se aude pana aici. Probabil celalalt a plecat. S-a plictisit. Sau, pur si simplu, altcineva i-a zambit mai frumos.  Nu are importanta. S-a intamplat acum, probabil mai devreme. Sigur s-ar fi intamplat mai tarziu. Oamenii nu mai au rabdare sa asculte, sa se cunoasca, sa creasca impreuna, sa daruiasca, sa se priveasca. Oamenii nu mai vor sa se arate. Nu mai vor sa comunice. Nu mai vor sa riste. Ei nu se mai opresc. Sa inteleaga. Sa ierte.  Sunt mult prea grabiti. Iubesc in graba. Cineva plange degeaba!

Inainte m-as fi oprit. Acum privesc de la distanta, zambesc trist si merg mai departe. Fiecare cu drumul sau. Sub un cer cu mii de toane.  Prea multe drumuri paralele. Prea multe departari.

Mi s-a spus odata: „ai grija cand arunci cu bumerangul… se-ntoarce cand te astepti mai putin”.  De atunci il tin pe al meu in teaca. Sa evit surprizele… placute… neplacute… Altii il folosesc. Arunca odata cu el mii de vorbe: vorbe de bine… vorbe de ocara… Arunca iluzii peste tot. Adevaruri. Minciuni.  Arunca iubiri. Am aruncat si eu… demult de tot… Si s-a intors. M-a pocnit cand uitasem de el.

Cineva plange, dar nu mai plange in mine.

In alta galaxie, celalalt plange. Celalalt a plecat. S-a saturat, s-a plictisit, sau poate doar a innebunit. Cineva nu mai vrea nimic. Celalalt o vrea inapoi. Radacinile sunt mult prea puternice. Inelele nu se rup usor. Probabil cieneva nu va reusi, dar macar incearca.

Celalalt plange, dar nu mai plange in mine.

Prea multe despartiri. Dar eu  merg inainte. Am numai ziduri in urma mea. In fata, se asterne o zare. Dupa colt, stiu ca se intersecteaza drumuri. Se strang maini, se schimba zambete, se daruiesc imbratisari si se fac popasuri… pentru iubire.

Ganduri

Nici nu ne putem imagina ce ascundem în noi şi ce ascunde lumea, trăim periferic şi mulţumiţi, până când se întâmplă ceva care ne face să ne trezim într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea noastră ne frământă ca într-o vâltoare. Toate barierele şi limitele obişnuite. Faţă de comportamentul normal anchilozat în forme şi cadre, atitudinea noatră devine incalificabilă, nimic nu mai seamnă cu ceea ce a fost, noi nu mai semănăm cu cei care eram.

O fi bine, o fi rău?...Primele întrebări pe care o fiintă raţională şi perfectibilă şi pe pune…

Personal…nu mai am habar despre ce e bine şi ce e rău, ce e permis şi ce nu este permis, nu pot condamna şi nu pot lăuda. Şi nimeni nu ar trebui să condamne fiincă nimeni nu deţine miraculoasă măsură cu care se câtăresc faptele bune şi rele. Puţine criterii mai sunt vabalabile în ziua de azi şi apoape nici un principiu nu-l mai găseşti ca fiind consistent. Mă miră cum unii se mai preocupă de studiul moralei şi scriu kilometri de pagini dedicate eticii şi normelor de comportament. Dacă aş fi siceră ar trebui să mărturisesc că acum puţin îmi pasă de imperativul categoric al lui Kant că oricum este imposibil de realizat, mă apropii mai mult de Mill, care susţine că acţiunile sunt corecte în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi incorecte în măsura în care tind să promoveze reversul ei, şi îl las pe Kant în păcatele lui să-şi fluture imperativul categoric până o să-i amorţească încheieturile. Dar de fapt mă leapăd de toţi vorba lui Cioran” 

Singurul merit al filosofilor este că s-au ruşinat uneori că sunt oameni. 

Adevărul este că până azi nimeni nu a putut spune în mod categoric ce e bine şi ce e rău, ce e mai trist este că totuşi nu ne putem dispersa de întrebuinţarea acestor expresii. Sincer, morala pentru mine a devenit atât de complexă şi contradictorie, valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieţii. Căci în faţa faptului imediat toate principiile sunt atât de nule , încât te întrebi de ce nu ar fi mai accetabilă o viaţă fără criterii, o lume de fantezie şi de vis, unde nu s-ar vorbi de bine şi de rău.

Cred în toate câte le-am zis mai sus şi mi le asum, moraliştii şi fanaticii pot să-mi biciuiască spatele până l-or face ţăndări atâta timp cât aduc argumente viabile.

Ce spun? Că în lume triumfă doar pentru moment, fericirea, satisfacţiile minore coantificabile fiind doar faptele bune şi realizările morele. Deci suferiţi , abţineţi-vă de la orice lucru care v-ar putea aduce fericirea, suferiţi îngradiri felurite că aşa o să fiţi mulţumiţi de voi îşivă şi veţi fi răsplătiţi, dacă nu în lumea asta, într-o alta.

Conform lor după toate mizeriile lumii la sfârşit apare  triumful final al binelui şi biruinţa definitivă a virtuţii. Aşteptaţi-o…!

Nu mai căutaţi să vă justificaţi fericirea…ea este o stare atât de pură şi de generoasă. M-am întrebat care este cea mai bună parte din mine, cea care dă sau cea care justifică, acum îmi pot răspunde că cea mai bună parte din mine este cea acea care începe să trăiasca, care are curajul fiecărei clipe, care pune în fiecare moment atâta pasiune şi atâta ardoare, încât fiecare clipă să devină o eternitate.

Invataturi proprii

- Am invatat ca nu poti face pe nimeni sa te iubeasca.Tot ce poti sa faci este sa devi cineva care sa poata fi iubit, restul depinde de ei.
- Am invatat ca oricat de mult mi-ar pasa, unii oameni vor fi pur si simplu indiferenti.
- Am invatat ca dureaza ani sa construiesti increderea si doar secunde ca sa o distrugi.
- Am invatat ca daca la nasterea mea, toti radeau iar eu plangeam, trebuie sa-mi traiesc viata in asa fel, incat la moartea mea toti sa planga, iar eu sa rad.
- Am invatat ca imi ia multa vreme pentru a ajunge persoana care vreau sa fiu.
- Am invatat ca pot merge inca multa vreme dupa ca nu mai pot.
- Am invatat ca suntem responsabili pentru ceea ce facem, indiferent de ceea ce simtim.
- Am invatat ca ori iti controlezi atitudinea, ori ea te controleaza pe tine.
- Am invatat ca banii sunt un mod idiot de a tine evidenta.
- Am invatat ca oamenii de la care te astepti sa te loveasca cand esti jos, vor fi aceia care te ajuta sa te ridici.
- Am invatat ca daca cineva nu te iubeste asa cum ai vrea tu, nu inseamna ca nu te iubeste cu tot ceea ce are.
- Am invatat ca maturitatea are de-a face cu felul experientelor avute si cu ce ai invatat din ele, si mai putin cu numarul zilelor de nastere sarbatorite.
- Am invatat ca nu trebuie sa-i spui niciodata unui copil ca visurile sale sunt nepotrivite sau irealizabile, iar cea mai mare tragedie ar fi daca te va crede.
- Am invatat ca familiile nu sunt numai biologice.
- Am invatat ca nu are importanta cat de bun este un prieten, odata si-o data tot te va rani si atunci trebuie sa-l ierti pentru asta.
- Am invatat ca nu este destul intotdeauna sa fi iertat de altii, cateodata mai trebuie sa te ierti tu insuti.
- Am invatat ca indiferent cat de rau esti ranit, lumea nu se va opri din mers pentru durerea ta.
- Am invatat ca doar pentru ca doi oameni se cearta nu inseamna ca nu se iubesc, iar daca nu se cearta, nu inseamna ca se iubesc.
- Am invatat ca doi oameni se pot uita la acelasi obiect in acelasi moment, dar totusi fiecare sa vada ceva diferit.
- Am invatat ca desi crezi ca nu mai ai nimic de oferit, cand un prieten iti cere ajutorul disperat, intotdeauna vei gasi puterea si calea sa-l ajuti.
- Am invatat ca este greu de tras linie intre a fi amabil si a nu ranii sentimentele oamenilor si a sta vertical pentru ceea ce crezi.

Felii..de viata

Daca viata ar fi un tort as continua sa mananc in ciuda (mai ales in ciuda) senzatiei de satietate provocata de prea mult bun sau prea mult rau. Voi manca pana la sfarsit si imi va placea ingrozitor de mult crema aceea care imi taie rasuflarea de atata dulce. La fel cum voi gusta cu ochii inchisi si zambetul pe buze blatul insiropat dulce-(dar mai mult) acrisor. As vrea sa stiu la sfarsitul ultimei inghitituri, indiferent de starea in care ma voi afla, ca toate senzatiile care navalesc prin mine se bucura de un singur vinovat: eu.
Imi place sa o tai usor, in felii subtiri, dar se intampla de multe ori sa alunece cutitul spre o felie mare, neprogramata. Ei si ce? In cele din urma, face doar cat mai multe felii mici.

Se spune ca un sfert din viata il petrecem punand intrebari. Zilele acestea am gustat putin din celelalte trei sferturi savuroase. Si as putea sa spun ca nu, nu stiu inca ce vor femeile, nici macar eu, dar va pot spune cert ceea ce nu vrem. Sa fim lasate fara raspunsuri la intrebari...

Viata in comun este o felie afurisit de groasa si e ca o bucata din tortul de nunta. Stomacul iti bate in retragere inca de la primele doua feluri, dar cum ai putea sa pleci fara sa gusti macar...fie tortul asa cum e. Batranii chiar sunt ca niste copii, sigur ca inteleg, dar se joaca cu "a vrea".

Si daca maine as alege sa schimb tortul de ciocolata pe unul de fructe, ce ar trebui sa fac? Gust, incerc, intreb sau iau din plin o felie cat o dimineata de primavara? Eh, daca se poate, as dori cu capsuni...

Imi place ca indiferent de tortul pe care alegi (sau nu) sa il mananci, el se mananca mereu cu lingurita. Poti folosi oricand o lingura sau furculita, dar e minunat ca societatea ne-a invatat sa il savuram din inghitituri mici.

Copilarie

Buna dimineata, copilarie…
Imi aduc aminte de tine… De genunchii tai zdreliti, de zambetele care inundau efervescent lumea din jur, de curiozitatea ta care, recurent, te purta catre cele mai nebanuite cotloane ale casei bunicilor.

Buna dimineata, copilarie…
Nu te-am uitat. Cum n-am uitat nici gustul cireselor furate din curtile vecinilor, nici mirosul florilor de camp din coronitele pe care le impleteai cu meticulozitate, cat era ziua de lunga.

Buna dimineata, copilarie…
Spune-mi, iti mai aduci aminte mine? Sunt tot eu, cea pe care-o stii. Nu te uita la ridurile care mi-au acoperit chipul. Viata, oamenii, iubirea au lasat amprente pe drumul meu. Ignora-mi umerii obositi, gandurile triste, nelinistile din suflet, visele tacute, aripile frante…. Sunt tot eu. Cea care alerga exuberant pe campuri, cel care mesterea continuu vapoare de hartie . Sunt eu, priveste-ma mai bine! De ce imi taci?
Chiar nu iti mai aduci aminte de mine?

Vis insomniac

Azi iar: vreau să ies din casă desculță și să simt iarba. Delicată, rece. Azi iar vreau să plantez copaci, flori, să am grijă de cele ce le am deja. Azi iar vreau să redecorez. Să schimb locul sau măsuța, să ud florile, să le șterg frunzele de greutatea zilei de ieri…Azi iar vreau să fug să-mi găsesc un hamac, să-i ofer loc de cinste. Azi iar vreau să-mi iau o pătură și un hanorac pe mine, să stau în miez de noapte să număr stele. Azi iar vreau să mă trezesc dimineața în cântările cocoșului pe care-l mângâi, pe care l-am învățat să cânte de-odată cu mine. Azi iar îmi dau seama că sunt egoistă. Azi iar vreau să am doi armăsari, unul alb iar altul negru, care să mă ducă la plimbări lungi și domoale în pădure. Azi iar vreau toamnă. Cu frunze ce foșnesc sub al meu picior, de-un arămiu simplu. Azi iar vreau să-mi fac bradul, așa cum cred eu că e mai frumos…și tot azi, vreau să-mi scot nasul afară în crăpătură de geam, să-mi trezească toate simțurile. Tot azi vreau să ascult muzica aia ce-mi place, ce mă face ori să plâng ori să sar pe pat, acompaniată de o cană de vin fiert, uitându-mă direct în ochii mei din oglindă, în timp ce încerc haine vechi, în timp ce mă cred prima femeie independentă, sau o casnică, sau o bunică, sau o actrită, sau un avocat. Și-apoi să revin la mine, cu zâmbetul pe buze și sclipire în ochi. Azi, vreau să merg în câmp să privesc nori, să-mi imaginez ce sunt, ori o floare, ori un delfin, ori un chip. Și să culeg flori. Să prind cosași, să fac poze, să mă mângâie vântul. Să aud un susur de apa și să-mi imaginez povești. Să salut necunoscuții, doar ducând mâna la pălăria din paie și înclinând capul respectuos. Să mă trezesc cu noaptea-n cap, să-i urez soarelui bun venit la mine! Să râd de una singură. Să-mi mulg vaca și sa le dau pisicilor lapte proaspăt. Azi vreau s-ating cerul cu varful picioarelor, din scrânciob. Să lovesc vântul iar el ca răsplată, sa ma zburleasca. 

Azi vreau sa adorm zâmbind, fără suspine.

Timp

Oamenii se află într-o permanentă schimbare. Zi de zi, din clipa în care prind viaţă, până în clipa morţii - cea a trupului, dar şi a morţii spirituale . Se schimbă fizic, phisic, mental, sentimental. Oamenii conştientizează aceste schimbări şi adesea, le tratează ca atare. Nimeni nu se întreabă "De ce?" Care sunt de fapt, factorii, care ne determină să renunţăm, să facem completări, să modificăm radical fiecare "EU"?
Ce simplu, ar fi să trăim o viaţă de om, fără nicio schimbare. Fiecare zi să fie la fel, asemeni unui tipar nescris. Fără să existe monotonie, fără să existe regrete. Să nu suferim datorită rănilor. Să nu existe dureri. În fiecare zi să ai aceleaşi gânduri. Da, poate că ar fi o viaţă mecanică, tipizată.
Desigur că ne lăsăm influenţaţi de oameni. De evenimente. De sentimente. Însă, inainte de toate, adevăratul şi singurul vinovat din vina căruia se întâmplă toate, este TIMPUL. Doar el este cel care face lucrurile să se învărtă, el face vieţile să treacă, el face să apară regretele. Doar pentru că TIMPUL nu cunoaşte decât propria-şi direcţie. Ce ar însemna să nu fim grăbiţi, spre o nouă zi? Atât de grăbiţi, încât să uitam, adesea, că nu suntem singuri în lume? Ce ar însemna să nu existe planuri de viitor? Planuri care să decidă în locul nostru ce va fi? Ce ar însemna să nu existe muncă? Acel job care ne solicită într-atât cât să ne facă să nu observăm ce doreşte partenerul de pat. Cum ar arăta lumea, dacă nu am mai depinde de timp?
Probabil ar fi o lume mecanică. O lume unică însă. Probabil am fi mai fericiţi. Şi mai de capul nostru. Probabil am fi haotici, însă, am fi oameni LIBERI, nu simpli sclavi...

Egocentrism V - Relatiile cu mine

Trei lucruri iubesc mai mult decât orice pe lumea asta: apa, dragostea şi noaptea. Am nevoie în fiecare zi de ele ca să mă cunosc mai mult, să înţeleg ce fel de puteri se zbat în mine când mă întâlnesc cu una din ele. Şi când spun putere, sensul cuvântului poate decădea mult, de la cele mai satisfăcătoare forţe, până la cele mai umilitoare slăbiciuni. 

Azi nu mă cunosc deloc. Am uitat să mai dau importanţă tuturor sentimentelor din mine şi în ciuda aparenţelor, acum ştiu sigur că cele mai ieftine simţuri ies din mine printr-o strategie mai proastă ca situaţia în sine. Dar îmi place să uit de mine uneori. E ca şi cum mi-am dat seama de altă eroare şi pornesc de la zero, cu alte reguli şi mult mai pregătită ca înainte, dar cu acelaşi început depresiv.
Aveam capul atât de greu şi mintea îmi era atât de obosită, încât toţi pereţii păreau că formează spirale şi se apropie din ce în ce mai mult de mine. Din apa fierbinte în care stăteam ieşeau aburi şi prin fiecare abur aveam impresia că se mai duce un strop din puterea mea. Mă durea capul şi chiar dacă nu aveam ochii deschişi mă învârteam, ameţind tot mai tare, pe undeva, într-un univers interior.

Am fost rea de multe ori şi de multe ori am fost şi egoistă. Am ignorat multe sentimente care mi se puneau înainte pe tavă, dar nu regret. Ştiu să-mi apreciez sufletul şi ştiu că niciodată n-aş putea să stau lângă cineva pe care nu-l iubesc. Se spune că iubirea se transformă mai devreme sau mai târziu în ură, dar nu mi s-a întâmplat niciodată şi nici nu cred că s-ar putea. Ori iubeşti, ori urăşti, ori te doare în cot.
Singurătatea e un refugiu la care n-am renunţat niciodată, iar dialogul cu mine un lucru vital. Pot ţine în mine oricât, dar tot va veni o zi când mă voi scufunda în apă, sub clar de lună şi voi începe să povestesc ce se întâmplă cu mine. Aşa îmi revin. Singurul lucru pe care niciodată nu aş suporta să-l pierd: încrederea că eu voi fi mereu acolo pentru mine, să mă ascult.

Culori

In momentul asta nu stiu exact despre ce sa scriu. Ma gandesc ca am sa-mi dau seama pe parcurs. Uneori am atat de multe idei, dar nu le pot asterne pe.. sticla, degetele nu-si gasesc locul pe taste, privirea imi aluneca in gol, randurile incep sa fuga. Alteori, sunt atat de amestecate firele ideilor incat nu reusesc sa le descurc sub nici o forma. Nu-mi dau seama unde incepe un gand, unde se termina altul.. sunt atat de diferite si totusi atat de asemanatoare toate. Caut o convergenta care nu pare sa se arate. Decat sa ma complac in situatia asta de amorteala, mai bine scriu despre nimic. Despre inspiratie. Sau poate despre lipsa ei. Poate o muza va raspunde chemarii mele. Incepusem candva sa scriu despre culori. Am abandonat ideea, nu stiu de ce.

Culorile sunt peste tot, desi le ignoram adesea. Ne influenteaza atat de tare.. Uneori le asociem si un miros, inconstient si involuntar. Cand vad verde crud, ma gandesc la mirosul ierbii proaspat cosite, apoi mintea mea fuge repede-repede la toamna, la capitele de fan si la galben-maroniul lor. Ce culoare au prunele? Violet, mov, indigo.. nuante diverse. Movul e culoarea artistilor sau nu stiu eu bine? Stimuleaza imaginatia copiilor? Vad ca  deviez. Imi place albastrul, pentru ca nu-l asociez cu tristetea. Imi place albastrul cerului senin - sentimentul de libertate, nesfarsire, eternitate. Imi place prospetimea verdelui, energia portocaliului, forta violetului si puritatea albului. Imi place soarele, dar nu galbenul - il asociez intr-un mod ciudat si nedrept cu boala. Imi place pamantul, dar nu maroul. Griul imi displace cel mai tare.. e culoarea cerului din timpul ploii, culoarea cenusii dupa stingerea focului, amestec intre alb si negru, calea de mijloc, pentru oamenii nehotarati. Negru? Am impresia ca e o culoare puternica, demna.

Oamenii si culorile? Da, tot ce se poate. Pentru ca unele sentimente sunt asociate cu culorile, iar oamenii ne trezesc sentimente... Nu pot sa spun ca fiecare persoana are o culoare a lui, dar unii se remarca prin ceva. Nu ma refer la culorile care ne stau bine si cu care ne imbracam adesea. Calitatile si defectele noastre ne definesc...dar asta este un alt subiect despre care voi scrie la momentul potrivit.

 

Despre oameni, viata, dragoste se poate scrie la nesfarsit. Fiecare are cate o alta viziune, fiecare vede lucrurile cumva - altcumva. Si toate variantele sunt bune, nu poti sa gresesti..

 

Am sa revin. Nu asupra culorilor. Am sa revin la oameni, viata.. sau poate nu. Dupa cum am inspiratie. Dar am sa incerc sa scriu mai des, cu siguranta.

Inteligenta?

Pentru unii barbati inteligenta unei femei e de-a dreptul afrodiziaca, iar daca mai este si frumusica, punct ochit, punct lovit!
Barbatii trec cu vedea multe... când femeia este frumoasa, numai inteligenta este de neiertat, chiar daca în prima instanta cica asta i-a fascinat si i-a atras.
În final, animalul rational, o sa constate ca femeia este prea desteapta pentru gustul lui si se vor întoarce bineînteles la splendidele si inofensivele intelectual cu care erau ei obisnuiti,
Da... cred ca este de-a dreptul grozav pentru unii barbati nerenovati la capitolul mansarda sa aiba o femeie intelectuala care sa iasa în evidenta din colectia de tartacute; mai ales una care se descurca singura, n-are nevoie sa fie dusa cu masina, nici sa i se care plasele. Dar...ajung la concluzia (atât de jenanta cât se poate la un bun-simt atrofiat peste masura) ca e cam... complicat.
Dar ei sunt... sunt atât de devotati pe cât le permite mansarda subreda.
Ma întreb mereu, cu o curiozitate neprefacuta, ce or discuta. Din ciclul azi n-am facut nimic sau azi am schimbat roata la masina, vecinul de sus ma enerveaza etc.
Majoritatea barbatilor inteligenti – hai sa mai vorbesc si despre cei eligibili - aleg sa se însoare într-un final apoteotic, în genere, cu femei simple - fara o înzestrare intelectuala deosebita alaturi de care vor duce o comoda existenta rutiniera, dar nu-i bai... au ei grija sa si-o condimenteze cu mici sexcapade nevinovate, asa cum îi sade bine unui barbat.
Vor prefera întotdeauna o nevestica docila, cumintica, potolita, cu preocupari terestre, si nu o partenera care sa-i provoace (si) intelectual.
Prima îi confera un reconfortant sentiment de stabilitate, ea fiind oricând la îndemâna.
În schimb cea de-a doua îi aduce o oarecare doza de neliniste - deci, emotii, si Zeul stie ca barbatii si emotiile nu fac casa buna fiindca atunci când ai orizonturi ceva mai largi, ai si ceva mai multe alternative, si când ai alternative, el s-ar putea sa nu (mai) fie printre ele la un moment dat.
Si ce barbat si-ar asuma acest risc? În general, verbul “a-si asuma” e unul foarte nepopular printre barbati, fie ca e vorba de asumarea de responsabilitati (alt cuvânt greu), riscuri, etc...

II

Croatia m-a facut sa zambesc. E soarele de la capatul tunelului. 

Croatia miroase a mare curata si albastra. Uneori verde, dar cel mai adesea albastra. 

Miroase a spuma de valuri care se sparg de pietre. 

Miroase a terase acoperite de ciorchini uriasi de struguri sau smochine. 

Croatia miroase a pini si a flori ce uneori par a iesi din piatra.

Croatia miroase a colb. Dar e un miros frumos, auzi colo minune, nu-i praful ce te sufoca pe tine in oras.

Din praf cresc smochini batrani, care fac – auzi alta minune – smochine. Si nu-s alea din pungi, pe care le stiam, sint fara plastic pe ele. Le iei binisor din copacel, musti, au alt gust, da-s bune. 

Croatia miroase a lime mici si puternic parfumate. 

Miroase a sare de mare uscata pe pielea bronzata la malul marii.

Si mai miroase a liniste. Linistea e peste tot.  Linsitea perfecta tulburata doar de zgomotul valurilor sparte de pietrele mici si multicolore.

Post vacanta I

A fost o dată un tărâm şi dacă nu l-aş mai dori nu aş mai povesti. In acest loc, de magică frumuseţe, un triunghi al munţilor cu dealul şi cu valea, cel mai frumos loc din lume după gustul inimii mele, timpul trece cu mai multă repeziciune sau cu încetineală de dragoste. Acolo, noaptea, la amiaza nopţii se poate auzi cum se roteşte pământul pe axa polilor cu un murmur aparte asemenea unui copil alăpat. Alăptat cu dragoste.
Pe acest tărâm somnul îti închide ochii atingându-ti cu degetul sprâncenele.
Dimineaţa e cea care îti deschide ochii cu răsărituri ridicate şi întinse pe bolta albastră.
Nu voi înceta niciodată să iubesc albastrul chiar el nu face decât să-mi amintească cât de departe sunt de liniştea lui.

Noapte bună şi vise albastre!

Indivizi

Se presupune că fiecare individ dispune de bunătatea prielnică şi suverană…dar întrebarea este câţi le-ar dărui viaţă celor ce se apropie de ei, înălţâdu-şi spiritul şi inima, cu tot ce aspiră ea?

Idiferent de răspuns important este să avem consideraţie faţă de ceilalţi ţinând cont de nişte norme instituite de bunul simţ: 

Orice conduită care lasă celuilalt să creadă altceva decât ceea ce gândim este minciună.

Orice act a cărui mobil este disimulat este minciună.

 Tăcerea chiar, în undele împrejurări poate lăsa loc echivocurilor.

Din păcate cu ajutorul libertăţii de expresie putem spune, vasăzică azi, că valorile nu mai valorează nimic.

Unii consideră că nu trebuie să zâmbim, că doar mania trebuie luată în serios. Se poartă tonul răspicat şi din topor. Trebuie să loveşti, trebuie să baţi. Uzurpă fericirea altuia, altfel eşti nebun. Întoarce deci loviturile care ţi se dau. Duritatea inseamnă forţă. Ei iubesc duritatea, şi de ce cauţi ceva mai sus decât ea, nu ştiu ce fericire sau ideal?

Iată starea în care se pot afla unii oameni. Peste tot aceeasi ironie. Cei mai apropiaţi nouă sunt cei mai duri. Nici un cuvânt de încredere, nici un fel de simpatie. Se pare că cel ce porneşte singur şi se dăruie cercetării şi metodei sale găseşte sprijin doar în numele inferiorităţii intenţiilor sale.

Nu pot fi la fel ca tine, se gândeşte semenul nostru, care vede pe fruntea noastră urma unor nobile gânduri. Atunci tace.

Ipocriziile pioase când e vorba de astfel de caractere, îmi amintesc de maimutele care aruncă miezul bananei şi agită cojile. Între peşteră şi un apartament, s-a petrecut numai o rafinare a ipocriziei.