Ecuatia vindecarii

La limita dintre ratiune si sentiment exista un prag al neputintei.

Mintea iti este bombardata cu un miliard de ganduri, sugestii, ipoteze, solutii si concluzii...iar tot ce poti sa faci este sa stai.
Corpul iti este imobilizat.

Astepti.

Speri ca altcineva sa gaseasca rezolvarea pentru problemele tale. Sa te trezesti intr-o dimineata, sa ai capul limpede si sa stii exact ce ai de facut.

Vrei sa treaca timpul mai repede, sa acopere ranile, ideile, cicatricile si amintirile.

Esti in punctul in care te cuibaresti frumos in palmele altei persoane si astepti ca ea sa stie ce-i mai bine pentru tine.

Totul se intampla in capul tau. Aparent esti bine: respiri, zambesti, mergi, fumezi.

Dar in capul tau se da o revolutie: fiecare emisfera este guvernata de un juriu care-si prezinta opiniile. La mijloc e constiinta pe post de judecator.

Trebuie sa iei atitudine!

Te ridici frumos din locul in care te-ai cuibarit, iti lipesti fericirea de piept, in cele din urma va fi absorbita iar de organism, si lasi in urma un pic de incredere.

Cine stie? Poate isi va face efectul.

Daca nu, scrii o scrisoare lui Cronos si-l rogi frumos sa-ti prescrie o reteta in regim de urgenta, pentru ca vrei sa te faci bine mai repede.

Apoi te rogi sa-l gasesti pe zeu intr-o pasa buna si tu sa fii exceptia care confirma regula.

Nu-i asa ca ar fi grozav?

Sentimente antagonice

Tristetea e un sentiment de care ne agatam cateodata pentru ca ne este atat de familiar. Oricat s-ar afirma contrar, omul este o fiinta care prefera sa ramna intr-o tara corupta pentru ca o cunoaste, inr-un oras jegos pentru ca il cunoaste, inr-o casa mica pentru ca s-a obisnuit sa se intoarca pe acelasi drum acasa, intr-o stare pentru ca a devnit parte a fiintei lui si ii e frica de schimbare. Schimbarea inseamna asumarea riscului.

Resemnarea este o starea de care ne agatam pentru ca e mai simplu sa traim cu ideea ca nu putem face ceea ce ne dorim din cauza unor factori exteriori (traiesti intr-o tara care nu iti permite, traiesti intr-un oras in care nu poti respira, stai intr-un apartament mic care te sufoca).

Oamenii nu alearga dupa fericire pentru ca le e prea frica. Prefera sa viseze cu ochii deschisi si sa ofteze regretand ca "nu sta in puterea lor".

Fericirea e atunci cand inveti sa lupti pentru tine, cand bati din picior ca un copil rasfatat si zici "Acum, vreau acum!".

Fericirea e atunci cand  te inchizi in camera ta si plangi pentru toata neputinta pe care simti ca o ai, iar apoi te ridici.

Fericirea e atunci cand stii sa zambesti doar pentru ca respiri…

Vis de zana

Ma numar cred, printre fiintele care nu au încetat niciodata sa viseze la lumi departate, în care fericirea pluteste în aer fara sa fie nevoie sa o cauti. Visele îmi sunt tintuite însa într-un loc bine ascuns, la adapost de realitatea banala de care ma izbesc în fiecare zi. Uneori visez, alteori plâng, de cele mai multe ori detest cum trece timpul mult prea repede pentru a simti toata frumusetea care se ascunde dincolo de mine… de cele mai multe ori sfârsesc, de fapt, prin a ma resemna în fata unui destin pe care nu mai încerc demult sa îl înteleg.
Într-o zi, poarta tarâmului mi s-a deschis pe nebanuite. A ramas asa, deschisa, pentru ceva timp. Am pasit cu totul pe tarâmul fermecat, într-o dupa-amiaza aurie, în care nimic din banalitatea cotidiana nu ma putea opri sa o fac. Nu am ezitat nicio clipa, nu m-am întrebat nicio clipa daca procedez cum trebuie. Atunci când actionam instinctual ni se pare ca nimic nu ne poate opri, nici macar din visare. Tarâmul era gol – un fel de imensitate alba, linistitoare, în care orice gând atasat de realitate avea sanse minime de supravietuire.

Am auzit deodata o voce, ca un ecou, o voce care îmi spunea ca ma astepta de mult timp si care se arata surprinsa de naturaletea cu care pasisem pragul... Am zâmbit. M-am asezat pe un fotoliu imaginar, din nuiele, fara sa simt când niste sipiridusi mi-au pus pe crestet o coronita din boabe de roua. Tarâmul parea sa fie populat de o sumedenie de personaje de basm, pe care le stiam din copilarie, dar pe care le dadusem uitarii pentru o vreme, pentru ca dincolo, în realitate, sunt adesea prea ocupata cu adevarurile esentiale ca sa mai cred în basme. Am ramas asa acolo, pentru o vreme – cufundata în fotoliul acela de nuiele, care nu era deloc confortabil, de altfel, dar care îmi amintea de veranda bunicilor. Am adormit, m-am trezit din nou, am visat... sau nu. Nu mai stiu. Stiu doar ca am vorbit mult, tare mult, despre mine. Nu stiu cui i-am vorbit, dar stiu ca o voce mi-a calauzit în premanenta gândurile. Si, oricât am încercat sa înteleg de unde vine, nu am reusit.

La un moment dat, am pasit dincolo, în realitate. Lumina alba a ramas undeva, departe, prea departe ca sa îi mai pot simti caldura. Ma întreb cum de am putut sa ma îndepartez atât de repede. Si ce era, în fond, tarâmul acela iluzoriu, topit în lumina ireala si încalzit de glasuri tremurate. Nu stiu. Îmi amintesc doar ca fotoliul meu de nuiele era înconjurat de licurici si spiridusi care se straduiau sa îsi îndeplineasca o misiune secreta pe care cineva o supraveghea cu atentie. Dar vocea? A cui era vocea aceea puternica si blânda în acelasi timp? Sa fi fost eu însami sau ecoul­? Nu cred... A fost poate doar o parere, o reactie extrema a imaginatiei, care îmi joaca feste uneori, când realitatea ma copleseste. Sau poate... e doar o alta realitate, cu alti oameni si alte prejudecati si alte limite, pe care eu ma încapatânez sa le transform în granite imaginare ale unei lumi nebanuite... Nu. E doar o poveste cu spiridusi si licurici, ascunsa subtil printre farâme de realitate. Chiar acum îmi dau seama ca privirea îmi sclipeste din nou. Cât de mica e lumea!

Dependenta

Sunt dependenta de diminetile in care am voie si pot sa ma trezesc tarziu.

Sunt dependenta de parul meu  proaspat spalat care miroase atat de bine.

Sunt dependenta de zambetele sincere din fiecare dimineata la gradinita.

Sunt dependenta de tigara de dimineata si de cea care cica ma calmeaza.
Sunt dependenta de inghetata de ciocolata.

Sunt dependenta de vise si aspiratii.

Sunt dependenta de discutiile lungi la telefon cu mama si tata.

Sunt dependenta de principiile mele, de planurile mele in legatura cu viitorul meu.

Sunt dependenta de glumele mele proaste care ma fac sa ma simt atat de bine.

Sunt dependenta de sunetul iubirii.

Clipe suspendate

Iti amintesti cu drag de ele, evident. Clipele alea cand erai copil , cand totul se rezuma  la o jucarie, un cantec stangaci cantat de tata si o poveste spusa noaptea  de mama. 

Nu iti puneai fel si fel de probleme, erai infantil , aveai un zambet care iti stergea orice urma de vinovatie , nu erai prefacut, nu era nevoie sa minti pe nimeni, nu raneai pe nimeni prin ceea ce faceai. 

DA! Ne regasim in asta.Toti o fac, doar  nu e nimic necunoscut  intr-o decriere subtila a  unor  clipe prin care fiecare a trecut .

  Si  daca spui ca nu te mai bucuri cand primesti un ursulet de plus ,un puzzle, o vata pe bat  sau o ciocolata, minti . Si nu putine sunt datile cand  ai vrea sa mai fii copil si vezi ca nu mai poti, ca deja ai trecut de stadiul ala

 astDar asa e de fiecare data , regreti dupa ce trec astfel de clipe, in loc sa te bucuri din plin atunci cand trebuia.Si asta o spun in general…

Dragostea in ochii lui O.Paler

Iubirea nu e doar un zambet, nu e doar o floare, iubirea e un suflet ranit si apoi vindecat de altul...Iubirea trebuie invatata, incercata si experimentata... prima atingere nu reprezinta niciodata expresia ei desavarsita...
O iubire pe care esti nevoit s-o pazesti nu reprezinta nimic.Dar tocmai asta n-au sa inteleaga niciodata oamenii cu adevarat gelosi.Gelozia ia nastere odata cu dragostea, dar nu moare odata cu ea...Cine iubeste si este iubit nu va mai fi niciodata acelasi om ca inainte...Nu uita: langa cel mai inalt punct al fericirii se afla cea mai adanca prapastie a durerii...
Fericirea nu inseamna sa ai ceea ce doresti, ci sa doresti ceea ce ai.
Nu rupe firul unei prietenii, caci chiar daca il legi din nou, nodul ramane...Parfumul reprezinta sentimentele florilor. Adevarata prietenie este asemenea unui trandafir: nu-i realizezi frumusetea pana cand nu se ofileste...
Despartirile au ceva din melancolia asfintitului, o blanda stralucire care ascunde in ea avertismentul intunericului...Prietenia este asemenea unei iubiri fara aripi...Nu exista indatorire pe care s-o subestimam mai mult, decat aceea de a fi fericiti...
Sa nu crezi ca poti stabili cursul iubirii, caci ea, daca te considera vrednic, iti va indrepta ea cursul!...Dragostea nu este numai flori, zambete, iubire, ci inseamna si lacrimi, dorinta, pasiune si de aceea putini au privilegiul de a-i descoperi puterea.Cine are capacitatea de a se indragosti, poate avea mereu incredere in iubire si in valoarea omului de care s-a indragostit!Dragostea e la fel ca o boala pe care daca nu o tratezi se agraveaza... si ca orice floare pe care daca nu o uzi se ofileste...
Nu iubesti o femeie pentru ca este frumoasa, ci este frumoasa pentru ca o iubesti tu!O viata fara dragoste este asemenea unui an fara primavaraIubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut.Daca exista un sens al vietii... atunci EA este sensul, daca nu... EA ar trebui sa fie...Fara dragoste suntem orfani de toate, fara pasiune suntem ca o moara de vant spanzurata in vid!In iubire se simte mai mult decat e nevoie, se sufera mai mult decat se cugeta, se viseaza mai mult decat se traieste...
Atinge steaua de neatins si nu-i uita pe cei ce au crezut in tine Iubirea e un sarut furat, un zambet inocent, o imbratisare patimasa... si un suflet smuls din piept...Dragostea consta in dorinta de a da ceea ce este al tau altuia si de a simti fericirea acestuia ca si cum ar fi a ta... Nu incerca sa gasesti iubirea absoluta, pentru ca nu exista. Totul este relativ pe lumea asta, pana si iubirea...Dragostea este un joc ciudat: sau amandoi castiga sau amandoi pierd...

26 candles

A mai trecut un an si totusi inca ma simt la prima treapta a drumului, cu oarecare teama dar mai pregatita pentru a face un mare pas. Am inceput sa vad mai clar lumina de dincolo insa deocamdata doar prin gaura cheii. Stiu ca pot, mai am nevoie de curaj, insa drumul e intortocheat, dar tintit. Am invatat multe in anul care a trecut, am castigat prieteni noi si dragi, am vizitat locuri magice, am primit zambete...dar cel mai important am crescut! O crestere de care sunt constienta si mandra, o crestere lenta dar sigura, anevoioasa pentru o persoana incapatanata, dar cu raze de lumina calda atunci cand imi dau voie sa o simt si sa ma bucur de ea.

Avantajele de a fi mereu inconjurata de magie si de zane le-am simtit azi din plin. A fost o zi grozava, plina de surprize neasteptate, simple, din suflet si care m-au incarcat pentru mult timp.

Da, ma sperie timpul care trece cu rapiditate si, desi am tendinta sa ma opresc sa privesc in trecut sau tentatia sa ma proiectez in viitor, am facut pasi importanti in ce priveste aventura de a trai in prezent.

Iar prezentul de acum e cald, linistit, cu zambete, culori si cristale de apa buna:).

Timpul trece, insa abia acum imi dau seama ca in favoarea mea.