Egocentrism IV - Relatiile cu mine

Relaţiile cu mine se întind pe o gamă foarte largă:de inimă,de cap,de stomac, de ochi,de mâini,de plămâni,de sudoare,de sânge,de spaimă.De tremurături.De nori care mi se infăşoară în jurul capului.De stele care-mi acoperă vederea.
Sunt clipe când inima imi dă ghies spre mine.E ca un dor cumplit de mine.Mă chem cu disperare.Aşa cum chemi zorile într-o noapte de insomnie. Mă chem cu spaimă şi sete de-mplinire.Tânjind să fiu cât mai aproape de mine.Să mă cuibăresc în mine.E o clipă solară în care mă simt în preajma mea bogata şi plina.Îmi şoptesc lucruri importante,grave şi adânci.Îmi îngreunez clipa cu întrebări dureroase.Cinstite până la capătul capătului.Mă cercetez pe toate feţele,ca şi cum m-aş vedea pentru prima dată,cu o anume curiozitate caldă şi cu o stranie bunăvoinţă.E un fel de narcisism eteric.Dar fără oglindă, doar cu stele,cu vise,cu lună nouă.Cu suflet înnoit.Cu luminiţe tremurătoare care se înalţă din fântânile mele.Cu o veveriţă care îmi aduce castane si mi le aşează în palmă.În astfel de întâlniri aurorale îmi pare că se dezleagă în mine o taină mare şi luminoasă :dragostea .O comoară care mă aşteapta din veci.Îmi vine să-mi dăruiesc lumea.Eu însumi devin acum Celălalt.Eu sunt şi Eu şi Tu.Iar Tu devine Eu.Celălalt Eu.Alter Ego.Cerul se mută în mine.Vieţuieşte în mine.Încep să exist în veşnicie.Apoi mă trezesc şi realizez că a fost un vis.
Învăţ să înţeleg încă ceva: că fascinata de mine însumi,risc totul,risc să mă pierd.Încep să realizez cât de primejdioasă poate deveni idila între mine şi mine.Începe ca un joc.Cu focul.Se sfârşeşte în idolatrie.În egolatrie.Închinarea la un Ego tumefiat în chip monstruos.E demenţa sinelui.Nebunia de a mă adora pe mine însumi. Finalul? Pierderea mea întru veşnicie.
Mărturisesc că există,din nefericire,clipe,sau ceasuri,sau chiar zile, când mă pierd din vedere.Mă îndepărtez de mine cât pot de mult.Îmi întorc mie însumi spatele.Nu-mi pasă de mine.Mă ignor.Mă împing în uitare.Când survin asemenea întâmplări nefaste cu mine însumi,singura şansă de scăpare e întoarcerea la mine.Uitarea de sine e o moarte reversibilă.Se lecuieşte prin binecuvântata revenire la mine însumi.Îmi vin în fire,cum se spune.M-am pierdut şi mă regăsesc.M-am rătăcit de mine şi m-am găsit.Uneori fără să ştiu.Fără să vreau.Fără să pot.
Ce m-aş face fără mine însumi,un timp prelungit? Aş deveni un suflet mort.Ca în Gogol.Se întâmplă multor oameni.Marii scriitori ştiu asta.Literatura bună se pricepe la relaţiile oamenilor cu ei înşişi.
Sunt apoi clipe când mă trezesc în relaţii de beligeranţă cu mine însumi.Mă simt rănita şi descopăr,uimita şi speriata,că săgeata înveninată a pornit din mine însumi.De-acum trebuie să mă feresc de mine.Încep să mă privesc chiorâş.Cu suspiciune.Duşmanul meu,iată-l, sunt eu însumi.Mă pot aştepta din partea mea la tot felul de rele,de ticăloşii,de nemernicii împotriva mea însumi.Demonii din sinele meu stau la pândă,gata să mă-nhaţe.Să mă sfâşie.În asemenea situaţii,sentimentele mele faţă de mine oscilează paroxistic între ură,teamă,duşmănie,groază,oroare,scârbă,repulsie.Sau,întrecându-le pe toate, o imensă revoltă ca un incendiu ridicându-se până la cer. Ori o mare mânie,clocotind ca un vulcan încins.Nu pot scăpa decât luând hotărârea de a termina cu mine.Să-mi aplic pedeapsa capitală.În urma unei judecăţi sumare.Eu fiind şi acuzatorul şi avocatul apărării.Şi călăul, fireşte.Propriul meu călău,binevoitor,salvator. Multor oameni li se întâmplă asta. Acum a venit poate rândul meu.
De multe ori,de prea multe ori,relaţiile mele cu mine sunt ambigue. Între mine şi mine plutesc ceţuri afective Mă adulmec şi îmi dau târcoale mie însumi,cu sentimente tulburi.Nici calde,nici reci.Uneori căldicele.Abia dezmorţite.Blestemate neguri care mă ascund pe mine de mine.Plutesc între noi ca miasmele peste apele infecte ale unei bălţi puturoase.În tabla relaţiilor cu mine însumi, aceasta este situaţia cea mai nesuferită,mai impură şi mai nesănătoasă.Prelungindu-se,se dezvoltă un fel de pecingine sufletească,o plagă devastatoare a interiorităţii.Un cancer.Treptat devin un cadavru viu.
Situaţia,tot echivocă şi ambiguă, a împăcării cu orice preţ între mine şi mine e poate la fel rea.Bălăceală în ape stătute.Chiar în mocirlă.Se întâmplă.E aproape inveitabil.Pentru că sunt om,creatură supusă tuturor slăbiciunilor.Pentru că sunt om,deci imperfect.Dar sunt dator să mă zbat ca să obţin pacea cu mine însumi.Cu orice preţ.În această luptă îndârjită,relaţiile cu mine trec prin diferite stări: sunt nemulţumit de mine,mi-e ruşine cu mine,mă compătimesc,mă cert cu mine,mă iert,arunc vina pe întâmplare,pe natură,pe condiţia umană,îmi plâng de milă,îmi şterg lacrimile,mă agăţ de un pai,sper pentru mine,mă dezvinovăţesc,mă reabilitez în proprii mei ochi.Închei pace cu mine însumi.Ruşinoasă.Laşă.Incertă.Pace tensionată.Echilibru fragil.Dans pe sârmă deasupra prăpastiei nimicului lăuntric.
Şi mai e ceva: numai cu mine însumi nu pot vieţui,nici supravieţui.Îmi este interzis să pierd din vedere lumea.Să fiu numai eu cu mine e jalnic.Deşi o doresc adeseori.Să mă închid în mine,cu mine,ca într-o carapace e o nebunie primejdioasă.Poate că este pur şi simplu Nebunia tuturor nebuniilor.Sartre are dreptate numai pe jumătate când spune că Infernul este ceilalţi.Dar şi Paradisul.Fără ceilalţi existenţa e şi infern şi paradis.Atunci ce să aleg? Pe mine sau Lumea? Poate că trebuie să mă aşez undeva între mine şi lume.Cu un ochi spre mine însumi şi cu celălalt spre lume.Totuşi,uneori trebuie să pierd din vedere lumea,alteori să mă pierd pe mine din vedere.Când,cum,cât timp? Nimeni nu ştie.E un joc plin de pericole.Poţi fi nimicit de Lume şi poţi fi nimicit şi de tine însuţi.
Oricare ar fi relaţiile mele cu mine,de mine însumi nu pot să scap.Sunt legata de mine.Uneori cu lanţuri grele,imposibil de rupt.Alteori,cu lanţuri de fum şi de stele.Sunt om.Sunt condamnata să vieţuiesc,să mă bucur şi să sufăr cu mine însumi.Să trăiesc sub acoperământul sinelui meu.Unii îl numesc conştiinţă.Alţii Ego.Acesta fiind adăpostul meu, închisoarea mea,paradisul şi infernul meu de fiecare zi,de fiecare viaţă...
Între idolatrie şi război nimicitor între mine şi mine,interpun iluzia,himerele,înşelăciunea.Mă mint pe mine însumi.Mă înşel pe mine însumi,mă trag pe sfoară pe mine însumi.Mă mint,mă mint,mă mint.Cu viclenie,cu neruşinare,cu pricepere,cu fantezie şi şarm.Îmi torn tot felul de poveşti adormitoare.Îmi ofer monede strălucitoare dar false,nestemate prefăcute,vorbe amăgitoare.Până ajung să fiu chiar eu mândra de mine.Să mă laud cu mine.Să fac din mine un steag.Un idol.Un dumnezeu.
Fără aceste tertipuri şi nebunii,îmi zic eu,nu pot convieţui cu mine însumi.Trebuie să mă adorm cu basme.Să tapetez drumul spre mine cu flori,fie ele şi de hârtie.Şi să mă întind de-a lungul drumului.Să fac din mine însumi cale regală spre mine.Poate aşa e bine.Atunci când ajung să pot
spune:Eu sunt drumul,eu sunt destinaţia.Eu sunt săgeata,eu sunt ţinta.Eu sunt vânătorul,eu sunt şi căprioara.Eu sunt,până la urmă,nimic altceva decât eu însumi.Eu însumi. Oare se poate? Iar dacă se poate,cum e asta? Poate cineva să spună? Cine? Cine,Dumnezeule Doamne?

Bucuria clipei (a)temporala

Dacă timpul şi-ar apleca braţele asupra mea, l-aş îmbrăţişa şi aş încerca să îl fac să îmi explice de ce mereu ne dorim ca timpul să treacă mai repede, să ajungem la anumite etape, ca atunci când suntem la acele etape, să îl rugăm să mai stea, să nu plece, să nu ne lase din braţele lui.

Tinereţea e o virtute ce se risipeşte, care nu este apreciată la momentul ei, ci prea târziu, atunci când este o amintirea, o melancolie a vremurilor trecute. Anii care sunt acum nu vor mai fi, nimic nu va mai fi, fiecare zi din viaţa noastră este unică, trăieşte precum fluturii, o singură zi. Ziua nu are decât o zi la dispoziţie să trăiască şi să moară, este condamnată să moară la sfâarşitul zilei.

De multe ori, îmbin ziua cu noaptea, trec din una în alta, numai ca să mai prelungesc zilele, deşi ştiu că moartea este inevitabilă, dar prelungesc coma. Insomniile îmi guvernează viaţa, e ca şi cum aş vrea să simt fiecare minut cum imi trece prin fiecare por al pielii.

Am înţeles azi că sunt tânără şi încă naivă, dar în acelaţi timp liberă, liberă să mă bucur, să mă distrez, să fac tot ce vreau, chiar dacă acum pare cel mai greu de indeplinit.

Femeile sunt tragice, femeile sunt deprimate, iau totul mult prea serios şi analizează şi cel mai mic detaliu. Uneori, sunt de acord cu aceste afirmaţii. Uneori, viaţa se evaporă, se risipeşte, se pierde în urma acestei analize în detaliu a vieţii pe care, de exemplu, eu una, o fac. Acum nu îmi doresc decât să mă bucur de fiecare zi aşa cum e, de fiecare om aşa cum e el, şi eu la rândul meu să reuşesc să îi bucur pe alţii.

Arta de a te bucura de ceea ce ai, de clipa pe care o trăieşti, se învaţă mai greu decât arta de fi mereu dezamăgit şi trist din cauza vieţii pe care o ai. Prima pare destul de visătoare, însă este singura care ar mai putea aduce puţină lumină în acest întuneric creat de lumea în care trăim.

Minus spre echilibru

Se spune că până nu te cunoşti pe tine, îţi va fi foarte greu să îi descoperi pe cei din jur şi lumea în care trăieşti. Toţi avem defecte, ticuri, pitici pe creieri de care nu putem să scăpăm. M-am gândit de multe ori care sunt "relele" mele.

Răbdarea este o mare calitate, răbdarea se învaţă, ea nu vine aşa uşor cum ne-am aştepta, din păcate. Eu una nu am învăţat, încă. Nu prea ştiu să aştept, sunt cam grăbită de fel, ceea ce nu e bine. Nu suport să stau "in the waiting line", ca să îmi irosesc timpul. Nu suport să ştiu că am o grămadă de timp de aşteptat până se întâmplă ceva ce îmi doresc. Din nefericire, nu toate se întâmplă aşa cum aş vrea eu. Calitatea asta îmi lipseşte cu desăvârşire. Şi deşi sunt conştientă de acest lucru, mi-este foarte greu să îl corectez, poate cel mai greu dintre toate lucrurile pe care aş vrea să le corectez. Dar ştiu că viaţa mă va învăţa să am răbdare, inevitabil voi deveni o persoană extrem de răbdătoare. Cel puţin, aşa sper:).

Impulsivitatea. Da, aici am atins un punct sensibil. Deşi de cele mai multe ori, are efecte negative, încă nu ştiu dacă este cu totul un defect, pentru că uneori primele instincte sunt binevenite, iar spontaneitatea este o calitate. E drept că, de cele mai multe ori când am acţionat impulsiv lucrurile nu au ieşit aşa cum mi-am dorit, ci din contră, am obţinut efectul invers. Deci,iată încă un defect. Recunosc că sunt o fire impulsivă,poate asta mă face să simt că îmi curge sângele prin vene, si poate că tocmai prin aceste acte, reuşesc să mai învăţ câte ceva despre viaţă.

Nervozitatea. Păi, ce să mai zic? Mă "atac" destul de repede, mă enervez uşor,dar îmi trec toate şi mai repede. Poate asta e o calitate. Mulţi îmi zic, "nu mai fii aşa nervoasă, fii mai calmă". Da, dar asta este firea mea, mă aprind repede, dar niciodată nu ajung la gesturi extreme. Evident, încerc să fiu mai ponderată şi mai calmă. Nu îmi reuşeşte întodeauna.

Uneori am "gura prea mare", adică trebuie eu să comentez mereu, să mă apăr într-un mod stupid de ceva ce nu este real, desi nu mă afectează, doar mintea mea îşi închipuie aşa ceva. Am talentul de a întoarce orice replică de multe ori,acest gest mi-a adus mai multe lucuri negative.

De fapt,cred  marea mea problemă este echilibrul. Ok, sunt şi voi fi mereu o persoană colerică, dar uneori trebuie să faci tu ca balanţa să fie egală. Este vital în viaţă să reuşeşti să aduci echilibrul în viaţa ta, pentru a-ţi hrăni sufeltul.

Dor

Mă întreb deseori ce înseamnă a fi în ritm cu propriul suflet. În adevăratul sens, să-l simt eu inaintea tuturor. Nu perfecțiune, doar un fulger orbitor care să-mi străbată trupul, lăsându-mă fără suflare. Să-mi pătrundă adânc în minte și să se joace cu ea. Să se topească și să-mi  curgă prin vene. Să adorm simțindu-l . Fără voia mea, să mă revărs în suspine ... mi-e dor de mult prea multe lucruri. Mi-e dor de imaturitatea din mine. De clipele de destăinuire în care aflam ceea ce nu știa nimeni. Mi-e dor să spun te iubesc fără a folosi cuvinte. Să nu știu ce riscuri înseamnă visul. Mi-e dor de capriciozitatea murdară care-și făcea apariția numai când vroia ea. Vreau să fiu milionară în idei. Zgubilitice, nesperate dar primite ca un nectar ce te lasă mereu însetat. 

Toate astea le vreau. Dar le vreau mai mult când vor să plece. Vin, pleacă, mă răscolesc, mă frământă. Mă agită și totuși îmi oferă combustibilul necesar pentru o cursă lungă.

Mi-e teamă ca mai târziu, să nu realizez cu stupoare, că ea, clipa,  m-a uitat.

Cutia Pandorei

…de fapt, este mintea mea….
…plina de secrete si surprize…
…plina de ganduri, plina de dorinte si vise…
Ai grija cum intrii in mintea mea sau cum o deschizi…
Nu e intotdeauna chiar asa de liniste si pace inauntru precum pare de pe dinafara!
Acum toate se imbulzesc, se imping si se aglomereaza acolo...
Nu cred ca poti intelege oricum ar fi…
Sunt facuta din dileme si intrebari… si cu cat am mai multe cu atat vreau mai mult!
Sunt egoista!

Egocentrismul - nevoia suprema

Nevoia de a te simti important s-a dovedit a fi mai mare decat nevoile fiziologice cum ar fi foamea pentru ca , dupa ce mananca, unei persoane  nu ii mai este foame. Nevoia de a te simti important este mai mare chiar si decat nevoia de iubire deoarece atunci sentimetul de iubire este atins, nevoia este satisfacuta. Nevoia importantei este mai mare si decat cea a sigurantei deoarece atunci cand o persoana este, se simte in siguranta, aceasta nevoie nu mai constituie o problema.
Nevoia de a te simti important este cea mai mare nevoie umana constanta si este singura caracteristica ce ne diferentiaza de animale. Aceasta face oamenii sa isi doreasca sa poarte haine de firma, sa conduca masini de clasa superioara, sa aibe o titulatura pe usa/birou sau sa se mandreasca cu copiii lor. Nevoia de a te simti important este principalul motiv pentru care tinerii, copiii se alatura gastilor de cartier. Unii oameni devin hoti sau criminali in goana lor dupa notorietate.

Dorinta de a te simti recunoscut, de a te simti important si apreciat este foarte puternica.
Si cu cat vei face pe cineva sa se simta mai apreciat, cu atat iti va raspunde mai pozititv.

Egocentrism II

Oamenii arata foarte mult interes fata de persoana proprie asa ca, scopul nostru principal este ca, atunci cand vorbim cu cineva, sa vorbim despre persoana lui. Ai trebui sa vorbim despre sentimentele LOR, familia LOR, prietenii LOR, statusul LOR, nevoile LOR, opiniile LOR, posesiunile LOR, si niciodata sa nu vorbesti despre ALE TALE, decat daca te intreaba.
Cu alte cuvinte, la un nivel primar, oamenii sunt interesati de propria persoana si beneficiile aduse lor insisi. Ca sa relationezi cu succes cu diferite persoane trebuie sa te apropii de ei folosind aceasta “regula”, ea fiind piatra de temelie a relatiilor umane. Si daca cineva nu te intreaba despre TINE sau ALE TALE inseamna ca, pur si simplu, nu sunt interesati, deci nu aduce acest aspect in discutie.
Unii oameni sunt dezamagiti la acest nivel primar de natura umana si ii vad pe ceilalti ca egoisti sau plini de ei gandind ca trebuie sa dam de la noi, in acest caz sa vorbim despre noi, fara sa asteptam nimic in schimb. Oamenii care ofera din initiativa lor inteleg aceasta lege humana primara ca “ceea ce oferi iti va fi returnat la un moment dat intr-un fel sau altul, plus interes”. Realitatea este ca fiecare fapt ce are in intreprindem in viata este motivat de interesul propriu. Chiar si cand dai de pomana esti motivat de interesul propriu si de sentimentul de generozitate pe care il ai atunci cand oferi. Maica Teresa si-a daruit intreaga viata celorlalti pentru a se simti implinita facandu-l pe Dumnezeu fericit.
Oamenii care astepata ca ceilalti sa actioneze altfel decat in interes propriu, conform naturii umane primare, sunt dezamagiti constant.
Nu trebuie sa ne simtim stanjeniti sau sa ne cerem scuze pentru acest fapt – aceasta este viata, natura umana. A face lucruri in interes propriu reprezinta instinctul de supravietuire care este adanc intiparit in creierul nostru si a fost o caracteristica a umanitatii inca de la inceput. Este baza auto-conservarii. A intelege faptul ca fiecare pune propriile interese pe primul plan este cheia succesului atunci cand interactionam cu ceilalti. 

!!Practice making people feel important through recognition and appreciation every day for 30 days and it will become a habit that will come naturally to you forever.