Tu

Hei! Tu cea care simte alături de ei!   
 
 Hei, Tu! Opreşte-te! Pentru o clipă gândeşte pentru Tine! Uită pentru un moment de ceilalţi. Ştii şi Tu de ce mereu Te gandesti la problemele celorlalţi: ca să scapi de propriile probleme... Orice ai face nu poţi scăpa de ele! În orice caz le poţi amâna.... Sunt ca râia: contagioase şi dureroase!

Mereu încerci să păstrezi acel zâmbet superb dar fals. Niciodată nu vorbeşti despre Tine. Preferi să-i asculţiși să le dai sfaturi. Nu Te suporți cand nu ai Tu o rezolvare pentru suferința acelei persoane. Trebuie Tu s-o rezolvi şi pe asta! Grav este că eşti un bun ascultător şi sfătuitor şi este felul tău de a-ţi vindeca rănile din suflet. Când te simţi Tu prost, multe persoane se interesează dacă pot să te ajute dar le îndepărtezi de viaţa ta simplu : „ Lasă viaţa mea! Tu ce ai mai făcut?”

 Nu de puţine ori, sunt momente în care Te desprinzi pur şi simplu de realitate şi stai şi analizezi ce e în jurul Tău: lume fericită! Lume fericită datorită ţie! Îi vezi aşa frumos fiecare cu perechea lui iar Tu că în totdeauna singură... Nu că Te deranjează dar ar fi frumos să fii şi Tu în „trend” măcar o data... 

În orice caz, mai devreme sau mai tarziu o sa fiu si Tu la fel ca ei... Fericită! Până atunci Tu continuă să ajuți pe oricine are nevoie de tine!

P.S.: Nu Te iubeste nimeni mai mult decât Tine;)

Draga Univers,

Adevarul este ca m-am pierdut. Nu stiu exact care a fost momentul, insa stiu sigur ca s-a intamplat intr-o fractiune de secunda.

Incerc sa-mi dau seama cine sunt, cine am fost si mai ales, cine am sa devin. In cazul in care acest proces se numeste maturizare, nu stiu exact unde am dormit 26 de ani si de ce incep sa ma trezesc.

Mi-am cautat culcus in sufletul unor oameni care-mi mangaiau fiorii. Degeaba.
Imi cer scuze daca i-am incomodat cu prezenta mea. Am sa incerc sa evit pe viitor...

Nu-mi prea place de mine acum.

Am zile in care sunt ok, sau cel putin dimineti....probabil este un inceput.

Nu mai caut raspunsuri la cei din jur - le caut in mine. La fel de greu mi se pare. Mi-am epuizat aproape toate "de ce-urile" sau am uitat sa le spun cu voce tare.

Am prostul obicei sa fiu sincera si sa spun ce simt. Prost obicei, repet. Unii cred ca ma joc, altii ma vad depresiva, poate unii ma vad disperata, iresponsabila, impulsiva, rea..

Nu-mi prea pasa.

Oricum, vad ca timpurile se schimba. Sexul nu mai este subiect tabu, in schimb sinceritatea da...
Inca mi se pare ciudat. Sinceritatea sperie si indeparteaza oamenii. Si eu care credeam ca minciuna, rautatea si ipocrizia ar trebui sa faca asta.

Oamenii care se sperie de sinceritate nu sunt oameni pe care ar trebui sa-i am in preajma sau sa mi-i doresc sa fie prin apropiere.

De abia astept sa vina ziua in care am sa scriu, alb pe negru: totul e foarte bine! Si chiar asa sa fie, pentru mai mult timp, si nu doar pentru o zi.

Incep sa ma plang cam mult si nu mi-a placut niciodata sa fac asta.
In plus, sunt chiar draguta cand zambesc si nu prea ma prinde deloc starea asta semi--melancolica-depresiva.

Te rog frumos sa nu ma mai pedepsesti pentru mult timp, sa incepi sa ma ierti si sa ma ajuti sa-mi revin cat mai repede.
Multumesc.

Cu multa simpatie,

Mirona

Cuvantul scris

Astazi ma gandesc...de fapt, in acest moment ma gandesc. La ce? Primul raspuns este inevitabil: la nimic. Insa nu sunt in dispozitia de a genera o discutie despre nimic, in schimb sunt intr-o dispozitie foarte calma, usor ciudata.
Ma gandeam la cat suntem de diferiti si in acelasi timp la cat suntem de asemanatori. Cum ceea ce vad scris de altii ma fac sa strig "Daaaa,daaa.Stiu! Si eu am trecut prin asta" sau "Hei, exact asta simt acum" sau ma fac sa-mi doresc sa cunosc acei oameni, sa ies cu ei la o cafea si sa vorbim ore in sir, si asta doar pentru ca am sentimentul ca ne-am potrivi si ca suntem compatibili. Sunt uimita de cati oameni interesanti descopar citind bloguri. Ma transpun in lumea lor, si pentru cateva momente, am senzatia ca viata mea e mult prea banala, ca stilul meu e mult prea simplist, ca ei au reusit sa spuna intr-un "ambalaj cu funda rosie" tot ceea ce eu n-am reusit sa spun...sau nu m-am gandit sa spun.
Apoi deschid ochii si-mi dau seama ca nu e asa. Realizez ca fiecare are ceva unic si ceva special, ca fiecare are o anumita calitate...si daca unii pot sa-mi genereze stari stranii prin scris, eu poate pot sa le generez astfel de stari prin viu grai...
Ideea e ca scrisul ne ajuta sa ne descoperim...atat pe noi, cat si in fata celorlalti. Si de ce sa nu spunem? Uneori ceea ce scriem ne transforma in niste persoane fascinante, inexplicabil de complicate sau amuzante sau inteligente, mai pe scurt, ne modifica. Nu spun ca nu suntem asa si in realitate...dar parca prin scris ne vine mai usor sa "vorbim",nu?
Insa nimic, dar absolut nimic nu se compara cu o intalnire fata in fata, pentru ca numai atunci personajul creat de mintea ta (sau a mea) capata dimensiuni umane...si putem incepe o conversatie "pe picior de egalitate".
Ma gandesc...ca poate daca lasam la o parte toate mastile si toate aerele de fiinte intangibile si abstracte...undeva, cu totii suntem asemanatori...
Si totusi, daca toti am fi asemanatori, unde ar mai fi farmecul? Imprevizibilul, misterul si curiozitatea fac diferenta.

Relativitate

Imi aduc aminte de o perioada din viata mea (cu mai multi ani in urma) cand eram atat de fericita - fara un motiv anume, fiind eu, vie, sanatoasa, umana - ma tot gandeam si contemplam la ceva ce m-ar putea face sa-mi depasesc starea de euforie ajungand la una superioara... N-am reusit sa gasesc ceva care sa ma faca mai fericita dar nici ceva care sa ma intristeze. Eram constanta.

Ma tot minunam si-mi spuneam "cat de putin are omul nevoie sa devina fericit!".

Totul se petrecea in mintea mea, intr-o secunda, pur si simplu imi admiram momentul ireal...

Acum stau si o rumeg: nu eram nici mai grasa nici mai slaba, nici mai urata si nici mai frumoasa, eram aceeasi eu. Asa mi se nazarise mie, sa ma privesc in oglinda, sa cred despre mine ca sunt fericita si ca nu se poate sa fiu mai mult de atat, sa ma bucur de momentul acela fara sa-mi mai doresc nimic altceva.

Apoi, intr-o alta perioada de timp, total nefericita, cugetam momentul si-mi spuneam "ce poate fi mai rau de atat?sa mor?ar insemna sa scap de suferinta si de durere". Tot astazi constat ca intre starea de fericire de mai sus si starea deplorabila nu exista nici o diferenta. Aceeasi eu, vie, sanatoasa, aceleasi ore curgand greu (sau usor), aceeasi infatisare, acelasi suflet.

Circumstante diferite? Faptul ca m-am aflat in sud sau in nord? Ca am fost langa un om sau altul? Ca am avut mai multi prieteni sau mai putini?

De ce intr-o zi pluteam iar in alta plangeam?

Eu cred ca fericirea sau durerea sunt undeva in mintea noastra. Nu spun ca nu exista, nu spun ca motivele nu pot sa ne stimuleze in a nutri un sentiment sau altul, spun ca depinde de noi sa vedem jumatatea plina sau cea goala a paharului si sa alegem ce simtim.

Unii se pot bucura de jumatatea goala (mai putin de baut, de indurat) altii se pot intrista de jumatatea plina (mai mult de indurat, pana cand Doamne?) insa asta nu inseamna ca o jumatate sau cealala e buna sau rea.

De fapt eu incerc sa ma autoeduc, sa-mi dovedesc mie ca pot sa dau cate o definitie pentru fiecare sentiment pe care-l nutresc.

N-as vrea sa incep sa-mi cataloghez starile dupa cat de putin fericita, cat de "foarte fericita", trista, suferinda sau de-a dreptul depresiva pot sa fiu.

As vrea totusi sa-mi gasesc eu-ul acela pe care credeam ca-l cunosc bine dar uite ca incepe sa-mi fie pe zi ce trece mai strain.

Inca nu sunt pregatita sa va vorbesc despre mine :) a fost un efort mental destul de mare sa leg toate frazele de mai sus (cu sau fara logica) si sa ajung la concluzia ca totul (sau ma rog, aproape) este relativ.

Pana si definitiile.

Lume (im)perfecta

Uneori ma intreb ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu ar fi creat o lume perfecta. Daca singurul nostru defect ar fi fost faptul ca nu putem fi mai presus decat El. Probabil nu ne-am plange zi de zi de viata pe care o ducem, probabil am fi toti oameni de succes, oameni impliniti.

Nu ar mai exista vagabonti, esecuri, dezamagiri in iubire, suflete pierdute in taramul nimanui si nici frustrati care sa-si spuna ca nu poti face ceea ce ei nici macar nu au incercat.

Daca ar exista o astfel de lume, ar fi de ajuns sa ne uitam in stanga si sa vedem perechea perfecta. Apoi in dreapta la fel. Peste tot chipuri fara defecte. Peste tot in jur ar domina frumusesea, linistea si calmul. Razboaiele si oamenii inselati ar fi basme cu final trist.

Dar nu exista.  E mai bine asa. Decat o frumusete eterna prefer o fata plina de riduri la adanci batraneti, care sa reflecte toate incercarile vietii la care am fost supusa. Decat sa stiu ca sunt iubita pana la infinit si inapoi, prefer sa traiesc zi de zi ca si cum ar fi ultima in care voi mai beneficia de aceasta comoara. Decat sa traiesc pentru nimic, intr-o armonie si eterna… plictiseala, prefer sa mor pentru ceva.

Ceva care face din mine un om adevarat. Mai presus de toata perfectiunea. Pentru ca din noroi sa nasc cei mai frumosi nuferi, din esec cele mai marete realizari si din suferinsa cea mai placuta fericire. Fericirea mea. Obsinuta cu sudoare si sacrificii pe care altii nu sunt in stare sa le faca.

Credinta optimista

Eu cred cu tarie intr-o dragoste adevarata: pura, sincera, neconditionata si mai ales puternica. O iubire adevarata nu se termina niciodata, nu are sfarsit, ci doar inceput..si niciodata nu ai sa poti s-o uiti: va fi mereu in mintea ta, pas cu pas, nu-ti va da liniste, iar singura posibilitate ca lucrurile sa fie din nou"la locul lor"  este sa o poti simti iar.
Pentru fiecare exista omul potrivit: cel care nu te face sa suferi in mod intentionat, cel care te intelege, si mai ales cel care se indragosteste in fiecare zi de tine. Sunt mai mult ca sigura ca toti o sa avem parte de asa ceva: de cineva care ne va scrie lucruri frumoase si sincere, cineva pe care l-am marcat definitiv si iremediabil. 
Fericirea este perisabila, iubirile trec si vin, suferinta in cele din urma va amorti, dar o iubire unica ramane acolo pentru totdeauna.
Aceasta iubire nu tine cont de caracterele oamenilor, poti sa vezi doua firi total diferite care isi completeaza unul altuia frazele...iubirea aceea unica nu are limite. Atunci cand pune stapanire pe tine, acolo ramane.
Se spune ca in viata avem parte doar de o mare iubire....da, poate ca este adevarat. O mare, singura, unica, completa, extraordinara iubire..si un milion de alte iubiri trecatoare, efemere, de umplutura.
Si stiti ce? Niciodata nu ma voi putea multumi cu "bine" in loc de "perfect" si niciodata voi fi satisfacuta de o simpla iubire, pana n-o gasesc pe aia care poate sa imi dea fiori in fiecare clipa.
"O mare iubire vine de la sine, atunci cand te astepti mai putin...si atunci cand o meriti pe deplin.", spune o voce timida dinauntru..

Despre gemene

Dragostea si dorinta.

Rude nu intotdeuna apropiate.

Uneori nascute ca gemene , dar niciodata identice.

Dorinta : nevoia de a consuma , de a se infiltra , a devora , ingera si digera ; in ultima instanta , reprezinta nevoia de a anihila.Dorinta nu are un alt imbold mai puternic decat prezenta unui altuia diferit , a diferentei.Aceasta prezenta este intotdeuna un afront si o umilinta.Dorinta consta in nevoia irezistibila de a razbuna acest afront si aceasta umilinta.Ea reprezinta impulsul nestavilit de a anihila individualitatea din celalalt ; existenta unei entitati altfel ii repugna si o infioara ; dorinta este sedusa de promisiunea explorarii unei individualitati virgine fiind, totodata , iritata de originalitatea care nu se da batuta , de incapatanarea unui altuia de a ramane diferit. Dorinta este animata de nevoia de a "dezbraca" sau anula diferenta din ceilalti , lasandu-i , in acest fel , lipsiti de putere.Cazuta in mrejele instinctului , delectarii, explorarii si domesticirii , originalitatea se farama , de obicei , sub presiunea tentatiilor.

Ce ramane dupa ce carbunele diferentei si originalitatii este ars de flacara dorintei ? Cenusa , resturi irecuperabile , lipsite de resurse.
Resursele atrag , cenusa inutilizabila dezgusta.Dupa parjolul dorintei , resursele sunt cenusa.

Se pare ca , dupa stoarcerea originalitatii si aruncarea la gunoi a carapacei acesteia , dorinta tinde sa se risipeasca ; treaba fiind facuta , dorinta isi cauta alt locatar.In esenta ei , dorinta inseamna nevoia de a distruge.Indirect , nevoia de autodistrugere a sinelui ; dorinta este contagioasa , de la nasterea ei si pana la moarte.Acest lucru este , insa, un secret bine pazit ; o taina tinuta departe chiar de sine insusi.

Dragostea , pe de alta parte , semnifica impulsul de a avea in grija si de a conserva obiectul acestui impuls.Dragostea este centrifuga, dorinta, centripeta.Dragostea este nevoia de expansiune , de trecere "dincolo" , de depasire a limitelor orizontului.Ea isi doreste sa ingereze , sa absoarba si asimileze subiectul in obiect , si nu viceversa , asa cum se intampla cu dorinta.Dragostea inseamna multiplicare a lumii , fiecare adaugire adusa de ea purtand amprenta eului care iubeste ; in dragoste, sinele este , putin cate putin , trasplantat in univers.Eul care iubeste se amplifica spre lume prin daruirea catre obiectul iubirii .Dragostea reprezinta supravietuirea eului prin originalitatea sau diferenta celui iubit.Dragostea semnifica nevoia de a proteja , hrani si adaposti ; ea este insufletita de necesitatea de a mangaia , alinta si alina , ferita fiind cu o armura impenetrabila fata de sagetile geloziei.
Daca dorinta vrea sa consume , dragostea vrea sa posede.In timp ce implinirea dorintei este concomitenta cu anihilarea obiectului ei , dragostea se amplifica pe masura ce ia in stapanire si se implineste pe masura trecerii timpului.Dorinta este autodistructiva , dragostea se perpetueaza prin ea insasi.
Asemeni dorintei , dragostea este o amenintare pentru obiectul ei.Dorinta isi distruge obiectul , distrugandu-se astfel pe sine insasi ; plasa protectoare de paianjen pe care dragostea o tese grijulie in jurul obiectului ei , transforma obiectul in sclav.Dragostea ia prizonieri si ii ingrijeste in inchisoarea din ea ; ea pune stapanire din nevoia de a avea grija de ostatecul ei.

Dorinta si dragostea actioneaza pe cai incrucisate.Dragostea este o panza de paianjen intinsa pentru eternitate ; dorinta este o stratagema de a fi scutit de povara de a tese o panza de paianjen.Prin natura ei , dragostea se straduieste sa perpetueze dorinta.Dorinta , pe de alta parte , nu suporta catusele dragostei.