Cioran sambata dimineata

"Totul este posibil si nimic nu e posibil; totul e permis si nimic. In orice directie ai apuca, nu este mai bine decat in nu importa care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi, ori nu crezi, totuna e, precum totuna e daca taci sau daca strigi. Poti gasi totului o justificare, precum nu poti gasi niciuna. Totul este in acelasi timp ireal si real, absurd si firesc, fantastic si plat. Nici un lucru nu poate fi pus inaintea altuia, precum nicio idee nu e mai buna decat alta. De ce sa te intristezi de tristetea ta si sa te bucuri de bucuria ta? Ce-ti pasa daca lacrimile tale sunt de placere sau de durere? Iubeste-ti nefericerea si uraste-ti fericirea, amesteca totul si confunda totul. Renunta la distinctii, la diferentieri si la planuri. Fii ca un fulg dus de vanturi sau ca o floare purtata de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie si las unde ar trebui. Cine stie daca in felul acesta nu vei fi mai castigat? Si daca nu castigi, ce e daca pierzi ceva? Orice castig este o pierdere, precum orice pierdere este un castig. Pentru ce oamenii mai asteapta o atitudine determinata, idei precise si vorbe corecte?"

"Maturatoare de praf de stele"

Oare cate sensuri se pot comprima in aceste cuvinte? Oare cate sentimente putem nutri si putem asimila din aceste cuvinte?... Va zic eu: multe. Sa va prezint un sens propriu si doar atat... nu vreau sa plictisesc.

In ultima perioada am trecut prin foarte multe, extraordinar de multe ... din diverse perspective. M-au pus la zid si m-au tintit direct in inima, in adancul sufletului. Am cazut, am incercat sa ma ridic, am cazut din nou. M-am ridicat, am facut pasi marunti si am mers inainte. Probabil gravitatia e "vinovata" pentru aceasta reusita. Pentru ca eu singura nu as fi putut. Dar am invatat ca orice pierdere si orice nereusita ma face mai puternica, imi da forta sa vreau sa devin mai buna si mai perseverenta. Viata e o lupta pe care trebuie sa o ducem la bun sfarsit, indiferent de cat de grea se dovedeste a fi si indiferent de cate ori ne impiedicam si ne-o luam peste nas. Probabil ca v-ati saturat ca si mine de altfel sa tot auziti vorbe... si nimic mai mult. Am realizat insa ca atunci cand faptele sunt incompatibile cu vointa ta, vorbele sunt creatoare de speranta si adevarate manuale de perseverenta. Trebuie doar sa stii sa le asculti si sa le pui deoparte in inima ta... Orice incurajare si orice vorba buna sunt binevenite.

De ce "maturatoare de praf de stele"... pentru ca uneori "matur" si  arunc undeva departe amintirile urate, desi imi mai aduc aminte de ele pentru a-mi da forta necesara sa merg inainte, pentru ca uneori vreau sa le "devorez" intru totul pentru a le putea sterge odata pentru totdeauna... si pentru ca alteori "matur" roadele reusitelor mele... o schita dusa la bun sfarsit, un boboc de floare inflorit, un zambet si o privire calda, o strangere de mana...

Ma infrupt din roua diminetii, ma joc cu soarele, ating stelele, vorbesc cu florile... Astea sunt "stelele" mele. Si vreau sa le "matur" intr-un ungher al sufletului meu, sa ramana acolo pentru vesnicie. Frumusetea sta in detalii. Nu in lucrurile mari. Speranta si bunavointa sunt in mine.

Cu mine

Cateodata te plictisesti....te plictisesti rau de tot. 

Si te chinui in zadar sa gasesti ceva de facut, ceva care sa te scoata din starea asta....si te gandesti...si te gandesti.

Nimic!

Nu-ti trece nimic prin minte. Si te apuca nervii si apoi incepi sa te gandesti aiurea. Si incepi sa vorbesti prostii, sa razi fara rost. Si din starea aia de moleseala dai in una de nepasare...spui cate-n luna si-n stele de te intreaba oamenii daca ai baut ceva. 

Nu! 

Pur si simplu te plictisesti. Mi se intampla uneori...

Apoi incep sa imi aduc aminte ce am facut nu stiu cand si ce a spus nu stiu cine si ce ar fi trebuit sa fac de fapt si cum ar fi trebuit sa reactionez. Si incepi sa bati campii. Iti pui intrebari gen "cum ar fi fost oare daca....?", apoi incepi sa gasesti diferite variante si, bineinteles, o alegi pe cea care iti convine mai mult si data viitoate iti propui sa te risti, sa nu mai tii cont de presupusele consecinte. Si stai asa si vorbesti si te certi cu tine si iti dai sfaturi si iti faci propuneri si incepi sa-ti agreezi "prezenta". Si uite asa iti dai seama ca nu esti singur, esti cu tine. Esti tot timpul cu tine, chiar si atunci cand esti singur, mai ales atunci cand esti singur. Si nu te mai plictisesti, stai la povesti cu tine, te contrazici singur.

Cateodata chiar ma intreb daca am eu o problema sau e normal sa stai la discutii cu tine... Normal, anormal....pentru mine sunt o companie placuta atunci cand ma plictisesc.

Revelatie?

In concluzie ... e cel mai important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!

Definitii imaginare

Libertate…libertatea deplina care miroase a primavara si care iti umple plamanii pana la refuz este un lux pe care putini cred ca si l-ar putea permite. Stiu sa am incredere cu siguranta. Incredere in ce pot eu sa fac, cu ce pot ajuta, in potentialul celor pe care ii sprijin. Pentru a-i da voie unui pictor sa ma ajute sa pictez o panza pe care am tinut-o atat de ascunsa in cufarul sufletului meu ar trebui sa fiu putin nebuna, naiva dar in acelasi timp suficient de puternica si increzatoare in mine in primul rand pentru a da drumul la tot suvoiul tinut atat de maiestrit sub control de tristetea pe care am construit-o si cizelat-o inca de mica. Ar insemna sa renunt la duzina de masti la care am lucrat atata timp, cu fiecare regula invatata, limita asumata, bariera acceptata.

Cum as fi eu fara masti?

Tristete...Ciudat cum principiul magnetilor atat de irational isi gaseste mereu logica in realitatea zilnica atat de banala si in acelasi timp complexa. Da, sunt trista…e un sentiment cu care m-am obisnuit atat de mult incat nu stiu cum ar fi sa renunt la el. M-as simti exact cum cred ca se simte cineva care este aruncat in milocul unui amfiteatru plin de oameni – in pielea goala. Asa m-as simti eu fara tristetea mea, cu sufletul dezgolit in fata lumii. Da, poate ca vei abuza de deschiderea pe care o ofer. Nu ar fi insa ceva nou deloc. S-a mai intamplat si nu numai mie pentru ca sunt eu mai speciala. Este o lege nescrisa a omenirii inca de cand am invatat sa mergem biped. Mi-am transformat insa slabiciunea in putere strigand-o mereu sus si tare in fata lumii ca un manifest de protest. Fara ea as fi o panza alba. Panza pe care un infinit de culori ar putea fi puse in cea mai incoerenta ordine. Dar pentru asta mai e nevoie de puterea de a picta si de curajul de a lasa creativitatea sa se exprime.

Masti...Mastile nu apar ca sa vindece nimic, ci doar ca sa protejeze ranile pe care le strangem in suflet inca de cand ne nastem. Eu am strans cu darnicie rani, ba chiar m-am bucurat de ele intr-un mod ciudat si tacut crezand ca fac astfel lumea din jurul meu sa se simta mai bine. Luand totul asupra mea, durerea si tristetea altora, credeam ca pot sa fac bine. Dar nu am facut decat sa fiu egoista. Pe langa faptul ca am luat asupra mea bucati de istorie personala care nu imi apartin, le-am inclus cu atat de multa maiestrie in mine incat nu stiu unde mai sunt EU. Mi-e frica sa renunt la masti pentru ca nu stiu cine este EU. Nu stiu cum sa ii vorbesc si cum sa traiesc cu EU.

Suferinta... scriu pentru ca sufar dar este o suferinta buna. Sunt cicatrici de intelepciune, castigate cu greu si lacrimi multe, cu disperare si in cele din urma resemnare, acceptare si bucurie pentru fereastra clara ce pare sa se deshida in fata mea. Eu sunt acum conturata si perfecta in imperfectiunea mea irepetabila, pregatita sa ma arunc in valtoarea unui dans nebunesc ai carui pasi nu ii cunosc.

Dorinte...Visez la un tango de idei perfect inlantuite, diferite si in acelasi timp complementare care sa curga natural si sa creeze impreuna simfonia suprema. Nu, nu aspir spre acea persoana care sa completeze frazele mele inainte sa temin ideea. Il caut pe el, care sa ma provoace, sa ma contrazica, sa ma motiveze spre dezbatere, negociere si, impreuna, sa pasim din directii opuse spre acea linie de mijloc subtila care inseamna armonie. Care face trecerea de la inlantuirea de idei la inlantuirea de sentimente si trupuri. La perfectiunea reala, construita din frumusete, magie, contrazicere, evolutie si naturalete.

Contravis

Am intrezarit persoana-jumatate. Imi completa mana lipsa, cea cu care nu reuseam sa sciru exact cum simt. Imi mai daruia un ochi, sa observ mai bine realitatea, o nara, sa simt mirosul bucuriei, o buza, sa gust din placere si un picior, sa pot ajunge in toate locurile in care mi-as fi dorit sa fiu. 
Cel mai important, imaginatia a luat si ea amploare, mi-a trimis aripi si am zburat. Inalt, aer, ideal. Dupa aceea, jumatatea mea a plecat sa daruiasca si altora ceea ce primisem eu.
Nu de alta, dar fericirea daca dureaza prea mult, te poate apasa prea tare, pana devii mic-mititel si nu mai esti capabil de lucruri marete. Devii lenes, de prea multe fericire. Trezita fara mana, ochiul, nara, buza si imaginatia mea, mi s-a parut ca totul devine brusc inutil. M-am speriat si m-am dus sa ma ascund inauntrul meu. Imediat au aparut alte si alte jumatati, dar parca eu tot nu voiam sa renunt la prima.
Ttotusi, cu un pic de rabdare, am incercat sa descopar si altele. Pana la urma, am ajuns la trista concluzie ca eu sunt un intreg. Si un intreg cu o jumatate e ceva incomplet.
Asa ca o sa-mi caut un intreg… un intreg e ceva mai mult de o jumatate, o sa aiba rabdare sa ma descopere si intuitie sa ma ghiceasca. un intreg nu pare asa de maret ca o jumatate, totusi un intreg e mult mai profund. Pentru asta ma inarmez cu multa-multa rabdare …. si asa o sa am universul meu.

Uneori eroii...

M-am trezit de dimineata cu o sete enorma. Sete de nou, de frumos, de miraculos. mi-am amintit de basmele care se termina intotdeauna cu bine, de oamenii care pot si reusesc, de iubirea curata, de mirosul de copilarie ce-mi razbate cu greu acum in amintire. 
M-am trezit cu dorul de a da usa la o parte, de a tipa si de a glumi, de a povesti lucruri care te bucurau nespus, chiar daca nu insemnau nimic. Le povesteam eu si atat conta. De pat si de televizor, de vesnica galeata plina de fulgi "de facut". De masa mare, cea buna de 12 persoane pe care ne lasa sa jucam ping-pong, de ranita plina de jucarii,  de bucuria ca veneam in vizita, de felul in care jucam carti, de iubirea pe care mi-o purta orice as fi facut, de mustrarile dragastoase ca arat ca un baietoi, ca nu ma imbrac ca o fata normala.
De grija cu care ma apara, spunand ca stiu eu mai bine ce fac, de rabdarea cu care ma mustra cand greseam. niciodata certuri, niciodata probleme, numai senzatia de poveste si mirosul de bucurie, atat imi amintesc.
Daca nu vorbesc, nu inseamna ca uit.
Daca nu plang, nu inseamna ca nu doare. 
Daca oamenii evita sa vorbeasca cu mine, nu inseamna ca n-as povesti totul.
Daca ma ridic, desi doare, daca lupt, desi stiu ca n-o sa castig niciodata, daca iubesc, desi nu are nici un rost, o fac pentru mirosul de placinta si pentru cea mai buna ciorba din lume.